Categorie: Articole

Cum afectează decalajele de vârstă de la școală dezvoltarea copiilor: între competiție toxică și presiuni inutile

Într-o lume din ce în ce mai grăbită, părinții  ajung să se întreacă adesea nu doar în a-și susține copiii, ci și în a-i împinge înaintea dezvoltării lor naturale. Această competiție nevăzută, dar constantă, se reflectă dureros în decalajele de vârstă din clasele școlare, mai ales în primii ani de școală. Astfel, într-o clasă pregătitoare sau în clasa I, putem găsi copii de 5 ani și jumătate în aceeași bancă cu copii de 7 ani sau de chiar 7 ani + . O diferență care, în termeni de dezvoltare neuropsihologică, înseamnă o lume întreagă.

Decalajul nu e doar o chestiune de cifre

În aparență, un an nu pare o diferență semnificativă. Dar în viața unui copil mic, fiecare lună aduce achiziții importante: control emoțional, dezvoltare a limbajului, capacitate de concentrare, motricitate fină și, nu în ultimul rând, încredere în sine. Când un copil este împins prematur într-un mediu competitiv, alături de colegi mai mari, mai siguri și mai stabili emoțional, începe să se vadă „mai puțin bun”. Încet, dar sigur, își formează o imagine de sine fragilă: „eu nu sunt destul de bun”, „ceilalți sunt mai deștepți decât mine”.

Cine plătește prețul grabei? Copilul.

Mulți părinți, în dorința de a le oferi un start cât mai rapid în viață, aleg să-și înscrie copiii mai devreme la școală. Din păcate, nu iau în calcul pregătirea emoțională a copilului, ci doar performanțele cognitive punctuale sau dorința de a nu-l „lăsa în urmă”. Astfel se naște o presiune care nu are nimic de-a face cu nevoile reale ale copilului. Școala devine o luptă de supraviețuire, nu un spațiu de învățare și creștere firească.

Efecte pe termen lung

Copiii mai mici din clasă sunt adesea mai obosiți, mai retrași, mai predispuși la anxietate de performanță. În loc să fie sprijiniți în ritmul lor, sunt comparați cu cei mai avansați, iar sistemul de notare sau observațiile constante din partea adulților le întăresc senzația de eșec. În timp, acest lucru poate duce la evitarea provocărilor, frica de greșeală și chiar la abandon școlar emoțional – copilul e „prezent”, dar nu mai participă cu adevărat la actul educațional.

O competiție între părinți, nu între copii

De multe ori, în spatele acestor decizii stă o formă de competiție între părinți: „al meu știe deja literele, poate merge la școală”, „nu vreau să-l țin în grădiniță încă un an, să nu piardă timpul”. Însă această grabă este despre noi, adulții. Copilul are nevoie de timp să crească, să-și întărească rădăcinile. A grăbi un mugur să înflorească nu-l face mai frumos, ci mai vulnerabil.

Decalajele de vârstă de la școală

Ce putem face ca părinți?

1. Să respectăm ritmul copilului, nu al societății sau al altor părinți.

2. Să ne informăm: maturitatea emoțională e la fel de importantă ca cea cognitivă.

3. Să cultivăm încrederea, nu presiunea: copilul nu este un proiect, ci o ființă în formare.

4. Să alegem bine momentul intrării în sistemul școlar – uneori, un an în plus de joacă ghidată și explorare poate însemna o viață întreagă de echilibru.

Un copil împins înaintea timpului său poate părea la început un „campion”. Dar în spatele zâmbetului obosit și al ochilor care evită contactul se poate ascunde un suflet care nu a avut timp să-și construiască temelia. Iar noi, părinții, trebuie să ne întrebăm: vrem să ne creștem copiii ca într-o cursă, sau ca într-o poveste în care fiecare etapă are rostul ei?

Programează o evaluare psihologică pentru copilul tău – pentru un start sănătos în viața școlară.

Cauzele pentru care un copil simte că nu poate să-și exprime sentimentele concret astfel încât ceilalți să-l înțeleagă pot fi multiple și, adesea, interconectate. Iată cele mai frecvente:

1. Dezvoltarea neuropsihologică a adolescenței

• Cortexul prefrontal, responsabil cu organizarea gândirii, autocontrolul și exprimarea coerentă, este încă în dezvoltare.

• Sistemul limbic (emoțiile) e foarte activ, ceea ce înseamnă că adolescentul simte mult, intens, dar nu are încă toate instrumentele pentru a pune în cuvinte trăirile.

2. Lipsa unui vocabular emoțional

• Mulți copii nu au fost învățați să recunoască și să numească emoțiile. Ei știu că simt ceva, dar nu știu ce sau cum să exprime acel lucru.

• Părinți care nu vorbesc despre emoții (modele de „stoicism” sau evitarea vulnerabilității) contribuie la această carență.

3. Teama de a fi judecat, respins sau ridiculizat

• Adolescenții sunt foarte sensibili la reacțiile celorlalți, mai ales ale părinților sau colegilor.

• Dacă în trecut au fost ironizați sau respinși când și-au exprimat emoțiile, încep să le reprime.

4. Experiențe traumatice sau copleșitoare

• Situații precum bullying, divorțul părinților, respingerea socială, schimbări bruște sau suferințe emoționale puternice pot duce la închidere în sine.

• În astfel de cazuri, copilul poate chiar să evite conștient contactul cu propriile emoții (mecanism de apărare).

5. Perfecționismul sau nevoia de control

• Unii adolescenți refuză să vorbească despre ceea ce simt dacă nu pot fi „siguri” că exprimă corect. Aceasta este o formă de autocenzură.

6. Neîncrederea în relațiile apropiate

• Dacă părinții sau adulții din jur au reacționat disproporționat în trecut (ex. dramatizare, critică, minimalizare), copilul nu mai simte că e „sigur” să se exprime.

Oricând ai nevoie, dragă părinte, sunt aici fie şi doar cu o opinie.

Problemele de vorbire la copii: semne, impact și soluții concrete pentru părinți responsabili

                                            Vorbirea – cheia unei dezvoltări sănătoase

Mulți părinți se întreabă: „Oare e doar o etapă? Va vorbi mai bine mai târziu?”.

Este adevărat că fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare, dar uneori, a aștepta „să treacă de la sine” poate însemna a pierde timp valoros. Dificultățile de vorbire nu afectează doar capacitatea copilului de a pronunța sunete corect. Ele au implicații mult mai adânci:

• în învățare,
• în comunicarea socială,
• în dezvoltarea emoțională,
• și mai ales în stima de sine.

Cum îți dai seama că este o problemă?

Este important să fim atenți la semnale subtile, nu doar la faptul că un copil „nu vorbește bine”. Iată câteva semne care merită atenție:

La vârsta de 2-3 ani:

• folosește puține cuvinte;
• nu formează propoziții simple („mama dă apa”);
• pare să nu înțeleagă întrebări sau comenzi simple;
• nu reacționează bine când i se vorbește.

La vârsta de 4-5 ani:

• pronunță greșit multe sunete (ex. r, s, ș, ț);
• vorbește neclar, greu de înțeles;
• încurcă ordinea cuvintelor în propoziții;
• evită să vorbească în grup sau cu persoane străine.

La școală:

• are dificultăți la citire, scriere, învățare;
• confundă sunete sau litere;
• citește silabisit, lent sau greșit;
• evită să răspundă în fața clasei;
• devine frustrat, retras sau anxios.

De ce e important să intervenim devreme?

Fiecare etapă a copilăriei contribuie la formarea unor baze pentru viitor. Problemele de vorbire pot influența:

1. Înțelegerea limbajului

Dacă un copil nu înțelege corect instrucțiunile, explicațiile sau poveștile, va avea dificultăți în învățare, în jocurile de grup, în relația cu colegii și profesorii.

2. Abilitățile de literație (citit și scris)

Cititul și scrisul se bazează pe capacitatea de a identifica, diferenția și reproduce corect sunetele limbii. Dacă aceste baze lipsesc, copilul va învăța cu greutate, iar performanțele școlare vor fi afectate.

3. Comunicarea socială

Copiii care nu se pot face înțeleși pot fi izolați social, pot evita interacțiunile sau pot deveni ușor frustrați. În timp, aceștia dezvoltă o stimă de sine scăzută și chiar anxietate socială.

Ce pot face părinții? Soluții clare și eficiente

1. Fă o evaluare logopedică

Chiar dacă nu ești sigur că e o problemă, o evaluare este primul pas. Nu implică diagnosticare automată, ci te ajută să înțelegi nivelul actual de dezvoltare al copilului și eventualele dificultăți.

2. Implică-te în activități de stimulare a limbajului

Lucruri simple pot face minuni:

• Citește-i zilnic cu voce tare (povești, poezii, ghicitori);
• Comentează ce faceți împreună („Uite, tăiem morcovul. Este portocaliu.”);
• Cântă cântece, spune poezii cu ritm și rime;
• Povestiți la finalul zilei ce s-a întâmplat („Ce ți-a plăcut azi la grădiniță?”).

3. Încurajează-l să vorbească fără să-l corectezi excesiv

E important să nu râdem, să nu imităm greșit vorbirea lui sau să-l corectăm mereu în public. În schimb, repetă tu forma corectă cu blândețe și continuă conversația.

4. Crează un mediu calm, fără presiune

Copiii au nevoie de spațiu și timp. Presiunea sau comparațiile cu alți copii le pot adânci anxietatea. Fiecare progres contează.

5. Colaborează cu un logoped

Un specialist va crea un plan personalizat de intervenție prin jocuri logopedice, exerciții adaptate vârstei și activități creative. Mai mult, îți va arăta cum poți continua acasă, pentru a consolida rezultatele.

Ce obține copilul în urma terapiei logopedice?

• o vorbire mai clară și mai fluentă;
• creșterea încrederii de sine;
• îmbunătățirea rezultatelor școlare;
• relații sociale mai sănătoase;
• sentimentul că „se face înțeles” – esențial pentru orice copil.

Mesajul meu pentru tine, părinte: Nu ești singur. Și nu ești vinovat.

A cere ajutor nu înseamnă că ai greșit, ci că vrei ce e mai bun pentru copilul tău.
Și cu cât începi mai devreme, cu atât mai repede vei vedea schimbări – în vorbire, în atitudine, în bucuria copilului tău de a fi auzit și înțeles.

Ai întrebări sau vrei să discutăm despre cazul copilului tău?
📅 Programează o ședință de evaluare
Sunt aici să te susțin – cu experiență, răbdare și mult drag pentru copii.

Cum să recunoști burnoutul emoțional la copii

Semne, cauze și ce poți face ca părinte sau profesor

Burnoutul emoțional la copii este un subiect prea puțin discutat și adesea trecut cu vederea.

Ca psiholog și psihoterapeut și o experiență în lucrul cu copiii de peste 20 de ani, am observat, cu durere, cât de ușor punem etichete grele pe umerii fragili ai celor mici: „obraznic”, „leneș”, „iresponsabil”, „rău”.

Dar realitatea este mult mai complexă. Copiii nu sunt „răi”. Comportamentele lor dificile sunt adesea strigăte de ajutor. Semnale discrete – sau, uneori, foarte vizibile – că ceva din interiorul lor s-a rupt sau este în dezechilibru.

Ce este burnoutul emoțional la copii?

Burnoutul emoțional la copii este o stare de epuizare psihică și afectivă, cauzată de stres cronic, presiuni continue sau lipsa unui mediu sigur și empatic. Deși termenul este mai des asociat cu adulții, în special în contexte profesionale, copiii experimentează și ei suprasolicitare emoțională – doar că se exprimă altfel.

Trigerii burnoutului la copii

Copiii pot fi copleșiți de factori pe care noi, adulții, îi considerăm minori sau „parte din viață”. Iată câțiva dintre cei mai frecvenți trigeri:

• Presiunea academicăspecifică generației actuale – așteptări mult prea mari, concursuri, note, comparații, o sumedenie de cursuri extrascolare
• Program supraîncarcat
• Lipsa de timp pentru joacă și relaxare
• Conflicte în familie sau între părinți
• Absența conectării emoționale cu adulții semnificativi -adulții îi compară pe copiii lor cu ei înșiși, cu modul lor de a acționa,d e a se adapta. Stimulii actuali sunt însă cu totul alții. Și noi nu îi putem ține într-o bulă.
• Excesul de stimuli (ecrane, activități, informație)
• Lipsa rutinei și a siguranței – mai ales de a spune ce simt
• Bullyingul sau excluderea socială

Semne ale burnoutului emoțional la copii

Copiii nu vin la noi și ne spun: „Sunt epuizat emoțional.” Ei ne vorbesc prin comportamente. Iată câteva semnale de alarmă:

• Iritabilitate constantă, izbucniri de furie neobișnuite
• Refuzul de a merge la școală
• Scăderea performanțelor școlare sau pierderea interesului
• Probleme de somn sau coșmaruri
• Tristețe aparentă „fără motiv”
• Lipsă de motivație și retragere socială
• Dureri de cap sau de burtă frecvente, fără cauză medicală

De ce punem etichete greșite

Suntem tentați să interpretăm aceste comportamente ca fiind obraznicie, neascultare sau lipsă de responsabilitate. Și, din păcate, atât părinții, cât și profesorii, tind să corecteze „comportamentul”, fără să înțeleagă cauza.

Dar, de fiecare dată când un copil se comportă „rău”, întrebarea corectă nu este: „Ce e în neregulă cu el?”, ci „Ce nevoi nu îi sunt împlinite?”

Nevoile de bază ale copiilor – mai adânci decât credem

La fel ca noi, adulții, copiii au nevoie de:

• Siguranță (fizică și emoțională)
• Conectare (să simtă că sunt văzuți, auziți și iubiți)
• Validare emoțională (să li se spună: „Înțeleg ce simți.”)
• Joacă liberă și timp de calitate
• Autonomie (să aibă alegeri și să fie implicați în decizii)
• Sens și scop (da, și copiii au nevoie să simtă că au un rost)

Dacă am privi comportamentul copiilor prin prisma piramidei lui Maslow, am realiza că multe dintre reacțiile lor sunt răspunsuri directe la nevoi neîmplinite.

Dar de multe ori, nevoile emoționale ale copiilor sunt mai ample decât ne arată piramida: un copil poate avea haine, mâncare și un acoperiș deasupra capului, cursuri, jocuri dar dacă nu simte că este iubit necondiționat, dacă nu este ascultat sau valorizat, se va simți nesigur și singur – și va reacționa în consecință.

Ce putem face noi, ca adulți

1. Să ne oprim din a pune etichete
   Un copil nu este „rău”. E un suflet în formare, care strigă după ajutor.
2. Să ascultăm cu empatie
   Ce ne spune comportamentul lui? Ce simte? Ce nevoie exprimă?
3. Să ne educăm emoțional
   Înainte să cerem copiilor să se autoregleze, noi trebuie să știm să gestionăm propriile emoții.
4. Să oferim rutine și siguranță
   Predictibilitatea este terapie pentru un copil aflat în haos interior.
5. Să cerem ajutor specializat, când e nevoie
   Burnoutul emoțional netratat poate duce la anxietate, depresie, tulburări de somn sau de comportament. Un psiholog pentru copii poate fi o ancoră, dar nu așteptați să facă miracole, pentru ca terapeutul petrece o ora cu copilul, iar dumneavoastă și ceilalți adulți din viata sa, cât și mediul academic -167 de ore într-o săptămână.

Copiii nu au nevoie de pedepse sau etichete. Au nevoie de înțelegere, de prezența noastră conștientă, de timp și, mai ales, de conectare reală.

Dacă începem să privim copiii cu ochii inimii, nu cu grila judecății, vom descoperi că fiecare „criză” e de fapt o oportunitate de a fi mai aproape de ei. Iar burnoutul emoțional poate fi prevenit – sau vindecat – dacă alegem să fim cu adevărat acolo în viața copiilor noștri.

Într-o lume în care informația circulă cu o viteză uluitoare, copiii noștri devin, fără să-și dea seama, victime ale manipulării. Fie că vorbim despre influența colegilor, presiunea socială exercitată de prieteni, mesajele subliminale din mass-media sau capcanele întinse de internet, pericolele sunt omniprezente. O minte tânără, dornică de acceptare și validare, poate fi ușor modelată de cei care știu cum să exploateze naivitatea și lipsa de experiență.

Cum putem rupe acest cerc vicios? Răspunsul este simplu: prin valori transmise acasă și prin gândirea critică. Această abilitate îi învață pe copii să analizeze informațiile, să pună întrebări și să ia decizii conștiente, nu dictate de alții.

Cât de ușor sunt manipulați copiii?

Copiii sunt mai vulnerabili la manipulare decât adulții din mai multe motive:

1. Creierul lor este în dezvoltare – Gândirea logică și discernământul nu sunt pe deplin formate, iar ei tind să accepte informațiile ca adevăr absolut, fără să le pună la îndoială.

2. Nevoia de apartenență – Copiii doresc să fie acceptați de grup și sunt dispuși să adopte opinii, comportamente sau valori străine de ale lor, doar pentru a nu fi excluși.

3. Expunerea masivă la tehnologie – Internetul, rețelele sociale și jocurile online sunt pline de mesaje subliminale, influenceri și algoritmi care promovează idei la care copiii nu pot riposta critic.

Manipularea – detalii tulburătoare

Manipularea poate lua diverse forme, unele dintre ele insesizabile:

Presiunea socială în școli – De la colegi care îi conving să facă lucruri periculoase („Dacă nu faci asta, nu mai ești prietenul nostru”) până la profesori care le impun viziuni fără drept de replică („Asta este adevărul și nu se discută!”).

Desensibilizarea prin mass-media – Filmele, reclamele și desenele animate promovează stereotipuri nocive despre succes, frumusețe, agresivitate sau valori morale.

Rețelele sociale – Platformele ca TikTok și Instagram sunt pline de trenduri și provocări care pot duce la comportamente riscante sau chiar la tulburări emoționale.

Informațiile trunchiate sau fake news – Copiii sunt adesea expuși la informații false, pe care le iau drept adevăr absolut, fără să știe să le verifice sursa.

Gândirea critică – cea mai bună armă împotriva manipulării

Gândirea critică îi ajută pe copii să nu mai fie marionete ale influențelor externe. Iată cum îi poate proteja:

1. Îi învață să pună întrebări – „Cine spune asta?”, „De ce ar vrea cineva să cred asta?”, „Ce dovezi există?” sunt întrebări esențiale pe care trebuie să le aibă în minte.

2. Îi ajută să analizeze sursele de informație – Un copil educat critic nu se va lăsa păcălit de o postare virală sau de un influencer popular.

3. Îi oferă încredere în sine – Când un copil gândește pe cont propriu, nu mai este atât de ușor de influențat de grup sau de presiunea socială.

4. Îi pregătește pentru viață – Un adult care a fost învățat să gândească critic în copilărie va fi mai greu de manipulat și mai capabil să ia decizii bune în viață.

Cum îi învățăm pe copii să gândească critic?

1. Învățați-i să pună la îndoială informațiile – Dacă vin acasă cu o „știre” dubioasă, întrebați-i: „De unde ai aflat asta?”, „Ai verificat și alte surse?”, „Este logic ce ai auzit?”

2. Jucați-vă de-a avocatul cel rău – Alegeți o afirmație și provocați-i să găsească argumente pro și contra. Acest exercițiu le dezvoltă analiza și discernământul.

3. Discutați despre fake news și manipulare – Explicați-le cum pot fi mințiți prin titluri senzaționaliste, imagini trucate sau informații scoase din context.

4. Încurajați lectura și gândirea independentă – Copiii care citesc cărți de calitate și sunt expuși la idei diverse vor avea o gândire mai analitica, mai scormonitoare și mai critică.

5. Limitați expunerea la rețele sociale – Nu interziceți complet, dar învățați-i să fie conștienți de pericolele acestora și să analizeze ce consumă.

Într-o lume plină de manipulare, gândirea critică este scutul care îi poate proteja pe copiii noștri. Este responsabilitatea noastră, ca părinți și educatori, să îi învățăm să analizeze, să pună întrebări și să nu accepte orice informație drept adevăr absolut. Doar așa putem crește adulți liberi, capabili să ia decizii în cunoștință de cauză, fără a deveni victimele manipulării.

Când copiii noștri strigă în tăcere, au nevoie să îi ascultăm cu adevărat

Anxietatea copiilor este o realitate tot mai prezentă în zilele noastre. În cadrul evaluărilor clinice realizate recent, am observat un lucru îngrijorător: 10 din 10 copii au prezentat un scor ridicat al anxietății. Aceasta nu este o coincidență, ci un semnal de alarmă.

Care sunt simptomele anxietății la copii?

Anxietatea nu se manifestă întotdeauna prin frică sau atacuri de panică, așa cum ne-am aștepta.

La copii, ea ia forme subtile sau chiar înșelătoare, care pot fi ușor confundate cu lipsa de disciplină sau probleme de comportament.

Printre cele mai frecvente simptome, regăsim:

– Oboseală cronică, lipsă de energie

– Furia aparent inexplicabilă sau izbucniri de nervi

– Evitarea școlii sau a unor sarcini (fraudare, minciuni, eschivă)

– Insomnie sau somn neliniștit

– Dureri de stomac sau de cap fără cauze medicale clare

– Plâns frecvent sau tendință de retragere

– Gânduri catastrofice („o să se întâmple ceva rău”)

– Perfecționism excesiv sau frică de eșec

– Probleme de concentrare și scăderea performanței școlare

– Iritabilitate și intoleranță la frustrare

– Neîncredere în sine sau teamă constantă de a fi judecat

De ce nu recunoaștem anxietatea la timp?

Adesea, copiii anxioși sunt etichetați greșit de către adulții din viața lor. Sunt văzuți ca „obraznici”, „leneși”, „nepoliticoși” sau „prea retrași”. În realitate, acești copii suferă în tăcere și nu au cuvintele potrivite să-și exprime trăirile interioare. Nu știu nici ei ce trăiesc! Iar pozitivismul excesiv, adesea supra promovat, este dăunător.

Avem, noi adulții, o vină?

Da. Și CLAR nu o spun cu reproș, ci cu dorința NĂSCUTĂ DIN DRAGOSTEA PENTRU COPII, de a ne trezi la realitate. Copiii noștri nu au devenit brusc mai fragili. Ei trăiesc într-o lume care îi suprasolicită, le impune standarde uriașe și le răpește copilăria.

Îi suprasolicităm cu activități, cursuri, teme, ore suplimentare.

Avem așteptări foarte mari de la ei, încă de la vârste fragede.

Le oferim prea puțin timp de joacă liberă, nestructurată.

Nu le permitem să greșească, să se plictisească sau să fie pur și simplu copii.

Când copiii se plictisesc, noi imediat ne stresam și încercăm să le umplem timpul.

Îi expunem la informații și conflicte pe care nu le pot procesa emoțional, la ecrane și gadget-uri care doar inflamează starea de nerabdare

Vrem să facem din ei mari performeri, dar uităm de nevoile lor de bază:

Nevoia de comunicare liberă cu părinții.

Nevoia de joacă.

Nevoia de siguranță emoțională.

Nevoia de validare și înțelegere chiar și atunci când se simt neputincioși.

Nevoia de timp pentru a crește în ritmul lor, nu al nostru.

Cum ar trebui să arate programul zilnic al unui copil pentru a reduce presiunea?

Un program sănătos pentru copil ar trebui să includă echilibru între învățare, odihnă, joacă și timp cu familia. Iată o variantă orientativă:

6:00 – 7:00: Trezire, mic dejun, timp de stat cu părintele (fără grabă)

8:00 – 13:00/14:00: Școală

14:00 – 15:00: Prânz și relaxare

15:00 – 16:00: Teme sau activități educaționale ușoare

16:00 – 17:30: Joacă liberă sau activități creative (desen, sport, natură). MĂCAR

17:30 – 19:00: Timp în familie – citit, cântat la un instrument, jocuri de societate, treburi administrative, cină

19:00 – 20:00: Pregătire pentru somn, poveste, discuție liniștită

21.00 – 6:00: Somn (ideal 10-11 ore pentru copiii de vârstă școlară , minimum 9 ore)

Ce soluții funcționează pentru a reduce anxietatea copiilor?

Ca psiholog și psihoterapeut, dar și ca mamă, am învățat că fiecare copil are nevoie de un spațiu sigur în care să se simtă acceptat, ascultat și iubit necondiționat. Iată câteva direcții utile:

1. Ascultare activă – Încurajează-l să vorbească despre ce simte, fără a-l corecta sau minimaliza („nu e mare lucru”, „ai de toate, de ce ești trist?”)

2. Rutină clară – Copiii se simt mai în siguranță când știu ce urmează. Rutinile oferă stabilitate emoțională.

3. Exerciții de respirație și relaxare – Pot fi învățați să-și gestioneze emoțiile prin tehnici simple, adaptate vârstei.

4. Limitarea timpului petrecut pe ecrane – Expunerea excesivă la ecrane crește iritabilitatea și scade capacitatea de concentrare.

5. Jocuri de rol și povești – Le oferă un limbaj simbolic pentru a-și exprima fricile.

6. Ieșiri în natură și mișcare fizică zilnică – Reduc tensiunea internă și cresc secreția de endorfine.

7. Psihoterapie emoțională, art-terapie și consiliere psihologică – este importantă intervenția unui specialist care lucrează cu copilul și familia lui.

Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți. Ci de părinți prezenți.

Din punctul meu de vedere – CHEIA pentru a reduce anxietatea copiilor stă în reconectare cu familia, cu nevoile lui. Când ne oprim din alergare și îi privim cu ochi blânzi, când ne dăm voie să fim acolo cu ei și pentru ei, atunci începe adevărata vindecare.

Cea mai mare bucurie din viața mea a fost faptul că am avut parte de încrederea necondiționată a părinților mei. M-au apărat de critici, m-au lăsat să aleg, nu au insistat atunci când au văzut că nu mai pot. Mi-au oferit răgazul să mă odihnesc și să înțeleg ce îmi doresc eu, și poate cel mai important, nu m-au grăbit niciodată. De fiecare dată, m-am întors cu bucurie la activitățile la care renunțasem temporar.

Mama m-a apărat în fața oricui – chiar și în fața profesorilor, atunci când observa o nedreptate– iar asta m-a făcut să am încredere deplină în ea. Îi puteam spune orice. Până și colegele mele veneau să vorbească cu mama atunci când aveau o problemă, și adesea îmi spuneau cât de mult mă invidiază pentru felul în care părinții mei îmi erau alături.

Nu m-au răsfățat excesiv și nu m-au ferit de cuvântul „Nu”. Dar au știut să mențină un echilibru fin între limite și libertate, între susținere și responsabilitate. Ca să înțelegeți la 11 ani aveam un ” salariu” pentru ceea ce făceam. Trebuia să plătesc întreținerea, curentul și alte facturi. Părinții îmi dădeau banii și eu făceam plățile catre administrația blocului si nu numai.

Niciodată nu i-am dezamăgit, tocmai pentru că am simțit că am fost văzută, auzită și acceptată exact așa cum sunt. Încrederea lor în mine m-a făcut să devin o persoană responsabilă.

Poate că am fost și norocoasă: am surori mult mai mari, iar părinții mei au învățat, odată cu ele, cum să fie mai flexibili și mai înțelepți. Iar faptul că tatăl meu a făcut sport de performanță, fiind în lotul național al României, l-a învățat ce înseamnă presiunea și l-a făcut să privească lucrurile cu îngăduință și înțelegere.

Părinții mei nu au fost perfecți, dar au știut să vină în întâmpinarea nevoilor mele. Și pentru asta, le voi fi mereu recunoscătoare. Pentru că sprijinul lor a fost fundația pe care am construit tot ce sunt astăzi.