Într-o zi caniculară, nimic nu se potrivește mai bine decât o supă cremă de roșii coapte. Este ușoară, aromată, hrănitoare și prietenoasă chiar și pentru cei mai mofturoși copii. Dar dincolo de gustul ei minunat, această supă – ca și multe alte preparate gătite cu drag în familie – ascunde un adevăr important despre creșterea copiilor: e bine să le oferim de mici alimente variate și să-i implicăm în procesul de gătire și organizare a casei.
Mâncarea preparată de ei are gust mai bun
Un efect minunat al implicării copiilor în bucătărie este faptul că, de cele mai multe ori, mănâncă mai cu poftă atunci când ei înșiși au contribuit la prepararea mesei. Chiar și cei mai mofturoși devin brusc curioși să guste din „creația lor”. Atunci când amestecă, ornează sau așază ingredientele în farfurie, se creează o legătură, aș putea spune – emoțională cu mâncarea, iar curiozitatea înlocuiește reticența.
E un pas important în încurajarea unei relații sănătoase cu hrana – nu bazată pe obligații sau presiuni, ci pe implicare, joacă și bucuria reușitei. Copiii învață astfel să aprecieze efortul din spatele unei mese și dezvoltă o atitudine de recunoștință și respect față de hrană și față de cei care o pregătesc.
Diversitatea alimentară – o deschidere către lume
Obiceiurile alimentare se formează devreme. Dacă ne dorim copii curioși, deschiși la gusturi și experiențe noi, trebuie să începem devreme prin a le oferi mese variate, echilibrate și gustoase. Alimentele colorate, texturile diferite, mirosurile bogate și prezentările jucăușe le dezvoltă nu doar apetitul, ci și inteligența senzorială și curiozitatea.
Diversitatea alimentară stimulează creierul, diversifică flora intestinală (care influențează inclusiv starea emoțională) și educă gustul. Nu în ultimul rând, un copil obișnuit cu mâncare gătită acasă va fi mai puțin atras de mâncarea procesată și va avea o relație mai sănătoasă cu alimentația.
Gătitul împreună – o formă de atașament, învățare și încredere
Ca psiholog, știu că un copil care se simte valorizat, implicat și ascultat dezvoltă o stimă de sine sănătoasă și o relație sigură cu părintele. Iar gătitul împreună este una dintre cele mai simple și eficiente metode de a crea acest tip de conectare.
Atunci când îl inviți pe copilul tău să aleagă roșiile din grădină sau din piață, să spele legumele, să toace frunze de busuioc sau să amestece cu grijă în oală, îl investești cu încredere și responsabilitate. Îi transmiți mesajul: „Ce faci tu contează. Ai un loc important aici.”
Această implicare aparent simplă îi crește sentimentul de apartenență, de utilitate, de încredere în sine. În plus, învățarea prin experiență este cea mai eficientă metodă de educație – iar în bucătărie, lecțiile sunt peste tot: știință (cum fierbe apa?), matematică (câte linguri punem?), autonomie (spăl, curăț, aleg) și, nu în ultimul rând, lecții despre gust, miros, preferințe și granițe personale.
Treburi casnice = valoare personală
Din aceeași perspectivă psihologică, implicarea copiilor în treburile casnice este mult mai mult decât o obligație sau o responsabilitate. Este un mod concret de a le arăta că sunt capabili, importanți și apreciați. Copiii care cresc într-un mediu în care li se permite să contribuie, să ajute, să-și aducă aportul, dezvoltă:
Sentimentul de apartenență – „Fac parte din această familie. Ce fac eu contează.”
Încredere în forțele proprii – „Pot să fac lucruri importante.”
Empatie și colaborare – „Suntem o echipă. Ne sprijinim unii pe alții.”
Obiceiuri sănătoase – pe care le vor folosi toată viața, de la igienă și organizare, până la responsabilitate și planificare.
Este important ca aceste sarcini să fie potrivite vârstei și să fie însoțite de validare, nu de critică. În loc de „ai scăpat apă pe jos”, putem spune „Ai reușit să torni aproape toată apa în oală, bravo! Uite, te ajut să ștergem împreună.” Astfel, transformăm greșelile în ocazii de învățare și păstrăm motivația copilului de a participa.
Un ritual de familie: masa pregătită cu iubire
Supa cremă de roșii coapte, tocănița de legume, turtele pe plită sau banana bread pot deveni mai mult decât simple feluri de mâncare. Ele pot deveni ritualuri de conectare în familie, ocazii de povestit, de râs, de a fi împreună fără grabă.
Gătitul nu este doar o necesitate. Poate fi o formă de terapie, de educație. Iar pentru copii, acest proces este o oportunitate de a fi văzuți, ascultați și implicați cu adevărat.
Sfatul meu: Începe cu pași mici – o dată pe săptămână, implică-ți copilul într-o rețetă simplă. Lăsați-vă timp. Povestiți. Alegeți împreună legumele. Gustați, simțiți, apreciați.
Iar dacă aveți nevoie de sprijin în construirea unei relații solide cu copilul dumneavoastră, vă sunt alături cu drag în calitate de psiholog și psihoterapeut specializat în lucrul cu copiii și părinții.
Pentru mine ROST nu este un simplu cuvânt, nu e un simplu spațiu, rost înseamnă pentru mine regăsire, speranță, competență și dăruire.
Cred în terapie cu rost. În oameni, nu în etichete. În drumuri, nu în diagnostice definitive.
Sunt Adela Ioana Târziu, psiholog clinician și psihoterapeut pentru copii și părinți.
Am învățat, în toți acești ani de lucru cu oamenii – mici și mari – că nu există o singură cale, o singură soluție, o singură rețetă. Fiecare copil e unic, fiecare părinte trăiește provocările în felul său, iar fiecare familie are propria poveste. De aceea, nu cred în abordările rigide, în etichete care blochează, nici în concluzii grăbite.
Cred însă cu tărie în forța transformatoare a relației, în autenticitate, în respectul față de ritmul fiecăruia și în terapia care se construiește cu dragoste, cunoaștere și blândețe.
Cred în terapia integrată – acea abordare care aduce împreună diferite instrumente și metode, adaptate fiecărui copil și evident nevoilor acestuia dar mai ales fiecărei familii, în funcție de nevoile reale. Cred în iubire și în rost.
Art-terapia deschide uși pe care cuvintele nu le pot atinge. Copiii exprimă adesea prin desen, culoare și formă ceea ce nu pot spune încă în cuvinte. Prin artă, pot vorbi despre frici, bucurii, întrebări și răspunsuri. Fără a fi judecați, fără presiune.
Meloterapia (terapia prin muzică) creează un spațiu emoțional sigur, în care copilul se poate regăsi, relaxa, conecta cu propriile nevoi și cu ceilalți. Muzica reglează ritmul inimii, respirația și emoția. Uneori, acolo unde este haos înăuntru, câteva sunete potrivite pot aduce ordine, liniște și speranță.
Ascultarea activă este poate unul dintre cele mai profunde acte terapeutice. Pentru că uneori un copil (sau un părinte) are nevoie doar să fie auzit cu adevărat. Fără întrerupere, fără sfaturi rapide, fără etichete. Să simtă că vocea lui contează. Că cineva este acolo, prezent și sincer interesat.
Tehnicile EFT sunt un sprijin real în momentele de anxietate, furie, frustrare sau tristețe, reglare emotională.
Toate aceste metode – și multe altele pe care le folosesc în funcție de context – nu sunt scopuri în sine. Sunt punți către copil, către lume, către sine. Sunt instrumente prin care ajut copiii să-și înțeleagă emoțiile, să-și exprime gândurile, să-și descopere resursele și să-și (re)câștige bucuria de a fi ei, cu darurile și emoțiile lor.
Pentru părinți, terapia este uneori locul în care reînvie speranța. Locul unde nu sunt judecați pentru greșeli, ci sprijiniți să crească odată cu ai lor copii.
Cred că dragostea pentru ceea ce faci schimbă totul.
Cred în munca bine făcută, în profunzime și cu răbdare.
Cred că învățarea continuă e esențială – cu cât învățăm mai mult, cu atât înțelegem mai bine și iubim mai clar.
Și mai cred în rezultatele uimitoare care vin atunci când îi tratăm pe copii ca pe ființe întregi, nu ca pe „probleme de rezolvat”.
Terapia nu este o corecție. Este o întâlnire. Cu sinele. Cu celălalt. Cu rostul fiecaruia.
Am povestit azi cu o prietenă despre una dintre cele mai frumoase experiențe trăite în ultima vreme: vizita la ferma-școală Cornețel. Și, pe măsură ce povesteam, mi-am dat seama cât de mult m-a atins acel loc. Nu e doar o fermă. E un spațiu în care sufletul meu a respirat. Un loc în care m-am simțit… eu. Sau poate mai mult decât atât – întreagă.
Acolo, printre cai, caini și alte animale, printre râsete de copii și foșnet de pași în iarbă, am trăit acel „zgomot al liniștii” care nu te apasă, ci te mângâie. Care nu te copleșește, ci te adună. Mi-a venit în minte citatul care îmi place nespus:
În noi există ceva mai adânc decât noi înșine. – Fericitul Augustin
Sau
„Listen to the sound of the silence.”
Pentru că în tăcere, în acea liniște profundă, începi să te auzi cu adevărat. Să îți auzi emoțiile, nevoile, dorurile, resursele. Ceva în tine se așază. Se curăță. Se limpezește.
A fost cu atât mai special cu cât am fost acolo alături de copiii din Asociația ROST – copii care vin în taberele și proiectele noastre și care, fără să exagerez, îmi sunt lipiți de suflet. M-am bucurat să văd cum se bucură, cum se împrietenesc cu caii, cum explorează cu uimire fiecare colțișor al fermei.
Și m-am bucurat… poate cel mai mult… când cineva de acolo mi-a spus, mirat, că nu și-a dat seama care dintre copii este fiica mea, Maria.
Pentru mine a fost un compliment . Pentru că nu fac diferențe. Pentru că atunci când sunt cu copiii, sunt cu toți copiii. Cu toată inima. Pentru că îi iubesc, pentru că îmi pasă, pentru că îi ascult și îi port cu mine. Iar Maria, care e parte din viața mea, crește alături de acești copii și învață, la rândul ei, ce înseamnă să fii aproape de oameni, să sacrifici.
Cred cu tărie că fiecare copil are nevoie de timp în natură, de experiențe reale, de atingeri blânde și de prezență autentică.
Iar fiecare adult are nevoie, din când în când, să revină la liniște. Să se oprească. Să se asculte.
Așa cum spunea Fericitul Augustin:
„În noi există ceva mai adânc decât noi înșine.”
Iar în astfel de locuri – simple, vii, pline de rost – începem, cu adevărat, să coborâm în acel adânc.
Să ne reamintim cine suntem.
Să ne aducem aminte ce e cu adevărat important.
Să ne întoarcem la bucurie. La rădăcină. La iubire.
Dacă ți-a atins ceva în inimă acest gând, te invit să dai like activității fermei Ferma Scoala Cornatel , să urmărești acest stil minutat de lucru cu caii și sa schimbi și tu ceva în bine în jurul tau, lasă un comentariu și distribuie acest mesaj. Poate ajunge la cineva care are nevoie să-și asculte, din nou, tăcerea.
Cu drag,
Adela Ioana – omul căruia îi place să se dăruiască
Aseară ne-am întors de la Ferma Școală Cornățel, un loc magic, aproape ireal, care te cucerește din prima clipă și te poartă într-o lume nebănuită. O lume în care caii, emoțiile, natura și autenticitatea se împletesc într-un mod firesc, revelator.
Nu am scris imediat ce am ajuns acasă, pentru că am vrut să păstrez cât mai mult din liniștea, recunoștința și bucuria trăite acolo. Să le las să se așeze. Pentru mine, experiența de la fermă nu a fost doar o tabără, ci o școală a vieții. Una dintre cele mai valoroase. Acolo, am descoperit cât de tare se aseamănă oamenii și caii , am aflat lucruri esențiale, care nu se învață din cărți sau teorie – ci prin trăire, prin conexiune, prin prezență.
Sub îndrumarea blândă și bine structurată, a Mălinei și a lui Liviu Masalar, am învățat lecții care zidesc frumos sufletul. Lecții despre responsabilitate, încredere, respect, grijă, ascultare și echilibru. Lecții pe care le poți învăța doar în contact direct cu viața – și cu aceste ființe nobile și sensibile: caii.
Caii – profesori de emoții și prezență
Am înțeles, așa cum nu aș fi putut niciodată doar citind sau ascultând povești, ce înseamnă cu adevărat să fii alături de un cal. Câtă responsabilitate presupune. Câtă finețe emoțională e necesară, așa cum am nevoie și în cabinet, atunci când lucrez cu pacienții mei. Câtă grijă, câtă atenție, câtă dragoste.
Un cal îți poate oferi enorm, dar numai dacă devii omul lui: cel care îl apără, îl respectă, îl îngrijește, îl vindecă., îl calmează, îi vede nevoile și îl bucură. Iar în schimb, primești încredere, loialitate, emoție autentică și o oglindire sinceră a propriei tale stări interioare. Pentru că da, calul ”te citește”. Nu după ce spui sau pretinzi, ci după ce simți cu tu adevărat.
Într-un fel, vă poate suna ciudat sau neadecvat, dar calul devine terapeutul tău. Un partener de drum care nu te judecă, dar nici nu te lasă să te minți. În prezența lui, trebuie să fii tu însuți. Acolo, în acel moment.
Ferma Școală Cornățel – un spațiu viu de educație, vindecare și joacă
Ferma nu este doar un loc frumos. Este un ecosistem viu de valori, emoții și relații autentice. Este o școală unde blândețea se armonizează firesc cu limitele , a jocului cu sens, a conexiunii dintre om și natură. Un spațiu în care copilul interior se trezește din la viață din lumea nefirească și acaparatoare a lui ”VREAU ACUM” – dominată de gadget, iar adultul învață să asculte și mai ales să se asculte din nou.
Ca psiholog și psihoterapeut, știu cât de importantă este experiența directă în educația emoțională. Și cât de puține spații oferă copiilor și adulților deopotrivă șansa de a învăța prin practică, prin trăire directă și autentică, nu doar prin teorie.
La Ferma Școală Cornățel, am văzut copii care, în doar câteva zile:
au învățat să aibă grijă de un cal – cunpscându-i nevoile reale, prima dintre ele fiind cea de siguranță, nevoie care pentru noi, oamenii este pe poziția a doua,
au descoperit ce înseamnă curajul, respectul și cooperarea,
au înțeles valoarea muncii în echipă,
și-au crescut încrederea în sine, într-un mod natural și firesc.
Dar nu doar copiii au învățat. Și noi, adulții, ne-am redescoperit: răbdători, atenți, vulnerabili, prezenți. Am râs, am ascultat și am tăcut. Am fost acolo, în acel „aici și acum” pe care, de multe ori, îl pierdem în viața noastră de zi cu zi.
Mălina și Liviu – oameni care cresc oameni
Tot ce se întâmplă la fermă are în centru doi oameni excepționali: Mălina și Liviu Masalar. Oameni care iubesc cu adevărat ceea ce fac. Care nu impun, ci inspiră. Care nu învață prin reguli, ci prin exemplu.
Sub privirea lor atentă și blândă, copiii devin încrezători și înțeleg firescul relației autentice. Sunt pedagogi, sunt antrenori de viață, sunt mentori. Și le sunt profund recunoscătoare pentru timpul frumos petrecut împreună!
Lecțiile care rămân
Ferma Școală Cornățel ne-a învățat pe toți că:
blândețea și disciplina pot coexista în armonie,
joaca și responsabilitatea pot face echipă,
iubirea adevărată nu este fără limite, ci este plină de grijă, de angajament și de echilibru,
fiecare copil, fiecare adult, are nevoie de experiențe reale pentru a se dezvolta cu un rost.
Mi-aș dori ca mai mulți copii să poată ajunge aici. Și mai mulți părinți să citească și să înțeleagp valorile care contează și lasă urme bune. Pentru că la Cornățel nu se cresc doar cai. Se cresc oameni.
Calul devine una cu emoțiile și energia ta. Te oglindește cu o sinceritate pe care rareori o întâlnești între oameni. Când îl privești, parcă te întreabă în tăcere:
„Cât de sus vrei să sari? Cât de departe vrei să mergi cu încrederea ta? Cât curaj ai să te uiți înăuntrul tău?”
Este o invitație pe care fiecare copil și fiecare adult a simțit-o, măcar pentru o clipă, în tabără noastră. Și poate că acesta e darul cel mai mare pe care ni-l oferă caii: capacitatea de a ne întoarce spre noi înșine cu sinceritate și curiozitate.
Zilele petrecute în tabăra de vară de la Ferma Școala Cornetel au fost, pentru mine, pentru colega mea și pentru copii, mai mult decât o simplă ieșire în natură. Au fost o experiență care ne-a reamintit tuturor cât de mult contează felul în care ne raportăm la ceilalți – fie că vorbim despre oameni sau despre animale.
M-am bucurat, cu entuziasmul unui copil, la prima mea lecție de echitație. Emoția sinceră pe care o simți atunci când calul îți răspunde la gesturi este greu de pus în cuvinte. Iar copiii au avut ocazia să descopere cum să colaboreze cu un animal atât de sensibil și de inteligent. Au învățat că un cal nu poate fi forțat să facă nimic. Că orice formă de agresivitate, de grabă sau de teamă se transmite imediat.
În aceste zile, ne-am gândit cu toții la un adevăr simplu, dar esențial: tot ceea ce transmitem are un ecou. Zâmbetul, blândețea, revolta, vocea ridicată sau liniștea noastră – toate se oglindesc în cel din fața noastră. Caii sunt un exemplu extraordinar: sunt creaturi care reacționează fidel la emoțiile noastre. Când suntem calmi și echilibrați, ne răspund cu încredere. Când suntem tensionați, devin neliniștiți.
Această relație specială explică de ce caii sunt folosiți de zeci de ani în terapiile asistate de animale. Studiile internaționale și experiența practicienilor arată că prezența cailor contribuie semnificativ la dezvoltarea emoțională și comportamentală a copiilor și a adulților:
Reglarea emoțiilor – Interacțiunea cu un cal ajută la identificarea și gestionarea propriilor stări emoționale. Când un copil învață să-și controleze frica sau impulsivitatea pentru a putea coopera cu un cal, deprinde un model sănătos de autoreglare.
Creșterea încrederii în sine – Reușita unui exercițiu simplu, cum ar fi conducerea calului la pas, devine un pas important pentru un copil care se simte nesigur pe propriile abilități.
Îmbunătățirea comunicării nonverbale – Caii nu înțeleg cuvintele, dar înțeleg tonul vocii, energia corporală, intenția. Este o lecție de autenticitate și prezență conștientă.
Reducerea anxietății și a stresului – Studiile arată că simpla apropiere de cai scade nivelul de cortizol (hormonul stresului) și induce o stare de relaxare profundă.
Promovarea responsabilității și a respectului – Îngrijirea calului (periaj, hrănire, curățarea grajdului) dezvoltă simțul responsabilității și al respectului față de o ființă vie.
Pentru copii, caii au fost în tabără cei mai buni profesori de blândețe și fermitate în același timp. Au învățat că relația autentică nu se poate construi cu frică sau autoritate impusă, ci cu prezență, claritate și respect reciproc.
Și poate că aceasta este, de fapt, cea mai valoroasă lecție: viața este mai mult decât rutina noastră zilnică. Este despre felul în care alegem să fim în relație cu ceilalți. Despre cum, clipă de clipă, ceea ce transmitem se transformă în reacția celui din fața noastră – fie că vorbim despre un alt om sau despre un cal.
Sunt Adela Ioana Târziu, psiholog și psihoterapeut, și cred cu tărie că experiențele trăite cu sens, în contact cu natura și animalele, pot vindeca, pot deschide inimile și pot învăța copiii să devină adulți mai empatici și mai echilibrați.
Dacă vrei să afli mai multe despre beneficiile terapiei asistate de animale sau despre programele de dezvoltare emoțională prin contact cu caii, te invit să îmi scrii.
A avea un cal în viața ta înseamnă să intri într-o relație unică, profundă, în care emoțiile, nevoile, satisfacțiile și provocările se împletesc zi de zi. Caii nu sunt simple obiecte pe care le putem abandona. Sunt ființe sensibile, cu suflete mari, care au nevoie de atenție, de răbdare și de dedicarea ta totală.
Entuziasmul de a avea un cal este uriaș. Inima ți se umple când îl privești, când îl atingi, când îl simți cum respiră alături de tine. Dar dincolo de frumusețea lor și de visul copilăriei împlinit, vine responsabilitatea. Un cal nu este un obiect pe care îl poți abandona într-o boxă, așa cum ai face cu o bicicletă lăsată deoparte atunci când îți pierzi interesul.
Calul înseamnă iubire. Înseamnă dedicare, respect, timp și grijă. Înseamnă să fii atent la felul în care se simte, să înțelegi ce îți transmite el și cum răspunzi tu nevoilor sale, înseamnă să îi răspunzi cu blândețe. Înseamnă să înveți, pas cu pas, cum să creșteți împreună: tu devenind mai prezent, mai empatic, mai responsabil, iar el, mai încrezător în tine.
Este o bucurie aparte să îți deschizi inima în fața unui cal și să îl lași să te cunoască, așa cum este o binecuvântare să îl descoperi la rândul tău, cu trăirile și dorințele lui. Legătura dintre om și cal este un dar rar, care nu poate fi grăbit sau forțat.
Dacă alegi să primești un cal în viața ta, să știi că alegi, de fapt, o cale a respectului și a devotamentului pentru întreaga lui viață. O călătorie în care amândoi vă veți transforma.
Toate aceste lucruri uimitoare le-am descoperit în lumea magică de la Ferma Scoala Cornatel, unde Mălina și Liviu ne-au împărtășit cu bucurie și dedicare ceea ce ei fac de ani de zile. M-aș bucura ca fiecare dintre voi să aiba parte o astfel de experiență, unică, valoroasă și revelatoare.
Mii de mulțumiri minunatelor gazde!
Recomand cu mare drag Ferma Școala Cornățel , pe Mălina și Liviu Masalar
Imaginează-ți pentru o clipă un cal frumos, tânăr, viguros. Când omul vrea să-l conducă, îi pune zăbala în gură – o bucată de fier rece, străină, care apasă direct pe un loc sensibil. Când trage de hățuri, animalul simte o durere ascuțită care îl face să vireze brusc spre dreapta sau spre stânga, chiar dacă în inima lui ar vrea să fugă liber, să sară obstacole sau să pască liniștit.
Zăbala nu îl învață de ce să asculte. Nu îi explică ce e drumul, unde merge sau de ce contează colaborarea. Ea doar îi arată că, dacă nu cedează, durerea va crește. Cu timpul, calul va învăța să anticipeze frica. Când va vedea omul cu zăbala în mână, va coborî capul și va părea disciplinat. În ochii celor care privesc de departe, poate părea “cel mai ascultător cal”.
Dar nimeni nu vede cum, în interior, se acumulează neliniște. Nimeni nu vede spaima, frustrarea, dorința de a fugi.
La fel, și copiii crescuți prin duritate, critică, rușinare, etichete grele (“ești obraznic”, “nu ești bun de nimic”, “numai așa înțelegi”) devin, în timp, ascultători.
Se vor alinia, poate, așa cum calul trage capul în jos, să pară cuminți în fața altora.
Vor executa ordine.
Vor părea impecabili, “bine crescuți”.
Dar aceasta nu este ascultare izvorâtă din înțelegere, ci din teamă. Nu este disciplină înnobilată de sens, ci supunere născută din durere.
Ce nu vedem când punem “zăbala” pe sufletul copilului
Copilul nu înțelege cu adevărat de ce trebuie să facă lucrurile într-un anumit fel. Nu învață să reflecteze asupra alegerilor. Nu învață despre consecințe naturale sau despre responsabilitate.
Tot ce știe este că, dacă nu cedează, va suferi: fie o pedeapsă, fie un țipăt, fie o privire tăioasă care îl face să creadă că e nedemn de iubire.
Mai grav, în timp, copilul poate învăța să-și trăiască viața cu o mască: să pară perfect în ochii altora. Va face eforturi uriașe să nu supere, să nu fie respins.
Dar vine un moment în care copilul crește și ajunge “în libertate”.
Când adultul nu mai e lângă el cu biciul sau cu critica.
Când, brusc, nimeni nu-l mai constrânge.
Și atunci, tot ce a fost reprimat iese la suprafață:
nevoia de a spune “nu”
furia că nu a fost ascultat
rușinea, vina, spaima
impulsul de a sfida orice regulă
de a căuta plăceri extreme
de a respinge autoritatea
Ce părea un copil model se transformă într-un tânăr rănit, care se luptă cu propriile traume, în loc să-și construiască firesc viața.
Disciplina nu trebuie să doară
A disciplina înseamnă a învăța, nu a umili.
Înseamnă a oferi copilului repere clare, dar cu respect.
A-l ghida fără să-i strivești demnitatea.
O educație sănătoasă seamănă cu antrenamentul blând:
Îi arăți copilului unde vrei să ajungă.
Îi explici cu răbdare cum funcționează lucrurile.
Îl ajuți să facă legătura între acțiuni și consecințe.
Îl sprijini să repare când greșește, nu să se simtă definit de greșeală.
Când un copil simte siguranță emoțională, nu are nevoie de frică pentru a coopera.
Va învăța că regulile sunt un sprijin, nu un jug.
Libertatea responsabilă
Un copil crescut cu înțelegere va ști să fie autonom.
Nu va simți nevoia să fugă de reguli, pentru că ele nu i-au rănit sufletul.
Va putea să spună “nu” când e cazul, fără să se teamă că nu mai merită iubirea.
Va putea să fie respectuos și sincer, nu doar conformist.
Când biciul doare, rămân cicatrici
E adevărat, uneori nervii și duritatea par să funcționeze pe moment. La fel cum calul trage dreapta când zăbala îl doare.
Dar, pe termen lung, disciplina prin frică sărăcește relația cu copilul.
O face rece, tensionată, lipsită de autenticitate.
Copilul nu învață să fie responsabil.
Învață doar să evite pedeapsa.
Și poate va ajunge un adult care se teme de orice autoritate sau care simte că trebuie să se ascundă toată viața.
Emoțiile dau sens vieții noastre.
Și, deși poate e mai greu să ne păstrăm calmul, să explicăm și să fim consecvenți fără a recurge la forță, acest efort construiește fundația unei relații de încredere.
Nu avem nevoie de bici și de zăbală ca să-i învățăm pe copii drumul cel bun.
Avem nevoie de blândețe fermă, de empatie, de dialog.
Și de curajul de a privi dincolo de aparența unui “copil perfect” – ca să vedem omul autentic care are nevoie de ghidaj, nu de frică.
Când un părinte îmi spune cu îngrijorare sau frustrare „Copilul meu nu mă ascultă”, știu că în spatele acestor cuvinte se află o mare nevoie de conexiune. Am auzit de nenumărate ori această frază în cabinet, rostită de mame și tați care simt că nu mai ajung la copilul lor. În același timp, de cealaltă parte, copiii – fie că au 3 ani sau 13 – tânjesc să fie auziți și înțeleși. Ca psiholog și psihoterapeut, dar și ca mamă, am învățat că ascultarea în relația părinte-copil nu înseamnă simpla obediență oarbă sau supunere imediată, ci reprezintă fundația pe care se clădește încrederea și comunicarea sinceră. Ascultarea adevărată este despre a fi prezent cu adevărat lângă copilul tău, despre a-l înțelege dincolo de cuvinte și despre a-i oferi spațiul sigur în care să se exprime liber, știind că tu ești acolo pentru el.
Importanța ascultării în relația părinte-copil. În practica mea, am observat că atunci când copiii se simt ascultați cu adevărat, ei înfloresc.
Ei devin mai cooperanți, mai încrezători în ei înșiși și în relația cu părinții. Pentru un copil, a fi ascultat echivalează cu a se simți iubit și respectat.
Atunci când îi oferi atenție deplină – îl privești în ochi, îi auzi povestea până la capăt, îi validezi emoțiile – copilul capătă sentimentul că vocea lui contează.
De multe ori le spun părinților cu care lucrez că a-ți asculta copilul este o formă de iubire: îl asiguri că, orice ar spune sau simți, are un loc special în inima ta. În plus, ascultându-ne copilul, modelelăm pentru el cum să asculte la rândul său. Copiii învață prin exemplu: dacă dumneavoastră îl asculți cu răbdare și empatie, și el va învăța să asculte pe alții în același mod. Astfel se dezvoltă comunicarea deschisă și respectul reciproc, care vor rămâne pilonii relației dumneavoastră pe termen lung.
De ce nu “ascultă” copiii uneori? Obstacole în calea comunicării. Chiar și cu cele mai bune intenții, este posibil ca, involuntar, părinții să pună obstacole în calea ascultării reciproce. Am întâlnit numeroase situații în care ceea ce adulții percep ca “neascultare” la cei mici are cauze mai ad sau, uneori, ține de etapa de dezvoltare în care se află copilul:
Etapa de vârstă și dezvoltarea creierului: În primii ani de viață, creierul copilului este încă imatur. Cei mici sunt dominați de impulsuri și curiozitate, nu de răutate sau rea-voință. De exemplu, un copil de 2-3 ani poate părea că “nu ascultă” când îi ceri să strângă jucăriile, dar de fapt el nu are încă abilitatea de a-și controla pe deplin atenția și comportamentul. În loc să stea cuminte să te asculte, el va urma impulsul de moment (să mai construiască un turn din cuburi, să alerge după pisică…) – este ceva normal la această vârstă. Am observat adesea la copiii de grădiniță că ascultarea regulilor vine treptat, pe măsură ce înaintează în vârstă și li se dezvoltă capacitatea de autocontrol. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la a le pune limite, ci să fim conștienți că răbdarea și repetarea blândă a mesajelor sunt cheia cu piticii care pur și simplu încă nu pot procesa totul din prima.
Comunicarea autoritară și opiniile impuse: Pe măsură ce copiii cresc, nevoia lor de autonomie și de a avea un cuvânt de spus devine tot mai puternică. Mulți părinți vor, din iubire, să își ghideze copiii pe calea “corectă”, însă uneori acest impuls se traduce în opinie impusă și predici interminabile. Din lucrul cu părinții am observat un lucru delicat: dorința sinceră de a-ți feri copilul de greșeli îl poate face pe acesta să simtă că părerea lui nu contează deloc. Când un părinte îi spune constant „Eu știu mai bine, eu am fost ca tine si stiu mai bine!”, mesajul pe care copilul îl aude cu mintea sa de fapt, este „Tu nu știi nimic, nu ai dreptul la opinie.”În timp, copilul va înceta să mai încerce să se exprime, anticipând că oricum va fi corectat sau redus la tăcere sau va incerca sa se revolte in fel si chip
Intoleranța la greșeală și critica permanentă: Un alt obstacol major în calea comunicării este teama copilului de a nu fi certat. Dacă orice idee diferită sau mică greșeală a copilului este imediat sancționată – „Nu, nu așa se face, e greșit!”, „Ți-am spus de atâtea ori și tot n-ai înțeles!” – copilul învață repede că sinceritatea îi aduce doar reproșuri. Și se inhibă sau se revolta!Am avut adolescenți care mi-au spus cu tristețe că preferă să tacă sau să spună “ce vrea mama să audă”, pentru că au crescut cu sentimentul că greșeala nu e tolerată acasă. Un băiat de 14 ani îmi mărturisea: „După expresia feței tatălui meu, știu deja ce trebuie să spun ca să nu fie probleme.” Acel băiat ajunsese să poarte o “mască” în fața propriilor părinți, temându-se să fie autentic, deoarece anticipa mereu o reacție negativă. Critica aspră, ironiile, ridicatul din sprânceană sau tonul autoritar – toate acestea pot părea lucruri mărunte pentru un adult, dar pentru un copil înseamnă mult: înseamnă “e mai bine să nu zic nimic, ca să nu mă fac de rușine sau să nu-mi supăr părinții.”
Lipsa unui spațiu sigur de ascultare: Uneori, problema nu este că cel mic nu ascultă de părinte, ci că părintele nu reușește să asculte cu adevărat ce vrea să spună copilul. Dacă, de fiecare dată când copilul vine la noi, noi profităm doar ca să îi ținem o lecție, să-l judecăm sau să-l grăbim cu concluzii, el nu se va mai simți în siguranță să vorbească deschis. Orice copil are nevoie de timp și răbdare ca să se deschidă. Dacă simte că la final va primi o “notă”, o judecată sau o pedeapsă, va evita să mai împărtășească lucrurile importante. Am văzut în terapie părinți care, fără să își dea seama, întrerupeau mereu copilul cu întrebări ca un interogatoriu sau îi minimalizau emoțiile (“Exagerezi, nu e mare lucru!”). În astfel de condiții, dialogul autentic se blochează.
Toate aceste obstacole pot face ca un copil – indiferent de vârstă – să pară neascultător sau retras, când de fapt el reacționează la modul în care este tratat. Care sunt consecințele? Din experiența mea, atunci când copiii nu se simt ascultați și înțeleși, se întâmplă următoarele lucruri:
Copilul nu va mai veni să îți spună ce îl doare cu adevărat sau ce probleme întâmpină, știind că oricum nu va fi auzit cu empatie.
El va învăța fie să se conformeze orbește (făcând ce i se spune doar ca să evite un conflict, fără să înțeleagă de ce), fie să se revolte și să facă exact invers, din frustrare. În ambele cazuri cooperarea reală lipsește – în loc să coopereze, copilul fie se supune fără convingere, fie sfidează.
Va începe să ascundă adevărul, să mintă prin omisiune sau să evite discuțiile dificile. Dacă știe că va fi certat sau ignorat, mai degrabă inventează ceva ca să scape. De exemplu, dacă a luat o notă mică la școală, o va ascunde de teama reacției părintelui.
Treptat, pot apărea probleme emoționale precum anxietatea, teama de a greși, perfecționismul rigid sau chiar scăderea stimei de sine. Copilul ajunge să creadă că părerea și sentimentele lui nu contează, dezvoltând fie o nesiguranță permanentă (îi e frică să nu dezamăgească), fie o rebeliune prin care strigă, de fapt, după acceptare.
Cum să ne ascultăm cu adevărat copiii – strategii empatice pentru părinți. Vestea bună este că niciodată nu e prea târziu să îmbunătățim comunicarea cu copilul nostru. Am văzut schimbări uimitoare în familii în care părinții au început să asculte mai mult și să certe mai puțin – copiii își deschid sufletul, conflictele se răresc, iar atmosfera devine mai caldă. Iată câteva abordări pe care le recomand, inspirate din experiența mea directă cu zeci de familii:
Ascultă mai mult și corectează mai puțin. Ca părinți, avem instinctul de a îndruma și de a corecta imediat orice comportament nepotrivit al copilului. Totuși, uneori este nevoie să facem un pas în spate și doar să ascultăm. Lasă-ți copilul să își termine ideea sau povestea, chiar dacă știi deja unde a greșit. Arată-i că ești interesat(ă) de ce spune, nu îl întrerupe la fiecare frază. Am observat părinți care, odată ce au început să intervină mai puțin cu critici și sfaturi în timpul confesiunilor copiilor, au descoperit cu surprindere cât de mult aveau cei mici pe suflet și cât de frumos știau să și-l exprime atunci când se simțeau ascultați. Nu este important să ai tu dreptate întotdeauna sau ca discuția să ajungă imediat la o concluzie “corectă”. Este important ca vocea copilului tău să nu se piardă în propria casă. Vei avea ocazia să îți spui punctul de vedere după ce l-ai ascultat pe al lui – iar atunci va fi mult mai dispus să te audă, pentru că s-a simțit auzit și el.
Validează-i perspectiva și emoțiile. Una dintre cele mai puternice unelte în comunicarea cu copilul este validarea – adică să îi transmiți că înțelegi ce simte și ce gândește, chiar dacă nu ești neapărat de acord. O frază simplă precum „Înțeleg că ești supărat pentru că nu ai voie la desene acum. Știu că îți doreai mult, chiar dacă eu am alt motiv pentru care spun nu.” poate face minuni. Copilul se simte respectat ca persoană, nu respins. Din lucrul cu părinții am remarcat că mulți se tem să spună „Te înțeleg” de frică să nu pară că renunță la autoritate sau că îi dau dreptate copilului în toate. În realitate, a-i arăta copilului că îi iei trăirile în serios nu înseamnă că răstoarnă regulile familiei, ci că pui relația mai presus de orgoliu. Un copil căruia i se spune „Îți înțeleg punctul de vedere, chiar dacă e diferit de al meu” va fi mai dispus să accepte și limitele sau deciziile părintelui, pentru că simte că nu este în competiție cu acesta, ci într-un dialog. Își dă seama că opinia lui are valoare, chiar dacă decizia finală aparține adultului.
Adresază întrebări care invită la dialog, nu întrebări-capcană. Modul în care întrebăm ceva poate deschide sau închide comunicarea. Întrebările de tip „De ce ai făcut asta?!”, rostite pe un ton acuzator, îl fac pe copil să se retragă sau să se apere automat. În schimb, întrebări de genul „Ce crezi că s-a întâmplat când ai făcut asta?” sau „Cum te-ai simțit în situația aceea?” îl invită să reflecteze și să se exprime fără teamă. În cabinet, am încurajat părinții să folosească mai des „Cum…”, „Ce…” și „Oare…?” în loc de „De ce…” atunci când discută cu copiii lor. Rezultatele au fost vizibile: copiii au început să vorbească mai deschis, să explice cu cuvintele lor ce au gândit sau simțit, în loc să dea din umeri sau să spună „nu știu”.Întrebările deschise îi arată copilului că ești cu adevărat interesat să afli părerea lui, nu să-l prinzi cu greșeala. De exemplu, dacă fiul tău a desenat pe perete, în loc să răbufnești „De ce ai făcut asta?!”, poți întreba calm „Văd că ai desenat pe perete. Ce ai vrut să desenezi și cum ți-a venit ideea să desenezi acolo?”. Abia după ce îl lași să explice, poți stabili și de ce nu e în regulă acel comportament și cum poate repara greșeala (dând cu buretele, de exemplu). Astfel, copilul învață din situație, în loc să se simtă doar vinovat și rușinat.
Acceptă greșelile ca parte din procesul de creștere. Știu că, din dragoste, ne dorim să ne ferim copiii de orice greșeală. Dar greșelile sunt oportunități de învățare extraordinare, dacă le abordăm cu calm și răbdare. Un copil care se teme constant că va fi pedepsit sau făcut de rușine pentru greșelile sale va alege fie să nu mai spună nimic despre ele (ca să nu fie certat), fie să mintă că “nu e vina lui”. În schimb, dacă adoptăm o atitudine de ghidaj blând, copilul va prinde curaj să recunoască atunci când a greșit și să încerce să repare. Îmi amintesc de o fetiță de 9 ani, foarte perfecționistă, care avea tendința să ascundă lucruri mărunte (cum ar fi că a vărsat suc pe canapea), de frică să nu fie certată. Părinții ei au realizat, lucrând împreună cu mine, că reacțiile lor exagerate la mici accidente o făceau să se închidă în ea. Au schimbat abordarea: în loc de țipete sau pedepse, au început să îi spună: „E în regulă, toți greșim. Haide să vedem cum putem rezolva asta împreună.” Treptat, fetița a prins curaj să recunoască singură când făcea o boacănă și, mai mult, a devenit mai atentă să repare sau să evite data viitoare, știind că nu va fi judecată aspru. Mesajul pe care trebuie să-l transmită părintele este: „Te iubesc și te sprijin chiar și când greșești. Hai să învățăm din asta.” În felul acesta, copilul nu mai simte nevoia să “nu asculte” sau să ascundă adevărul, pentru că știe că empatía și ajutorul vor fi reacția ta, nu furia oarbă.
Reflectează la propriile tale experiențe din copilărie. În încheierea listei de strategii, te invit la un exercițiu personal: gândește-te cum erai tu ascultat(ă) de părinții tăi când erai copil. Ți se permitea să-ți spui părerea? Simțeai că ai cu cine vorbi fără teamă? Mulți dintre părinții cu care lucrez își dau seama că, fără voia lor, poartă mai departe “moștenirea” stilului de comunicare cu care au crescut. Dacă ai fost crescut cu ideea că “pe copii trebuie să îi vezi, nu să-i auzi” sau “copilul trebuie să asculte, nu să comenteze”, s-ar putea ca acum, ca adult, să îți fie greu să îți asculți copilul altfel, pentru că acel model vechi apare automat. E normal – așa am fost învățați, nu aveți dumnevoastră o problemă, așa am fost educați. Vestea bună este că putem rupe cercul. Putem alege conștient să fim părinți care ascultă, chiar dacă noi înșine nu am fost ascultați așa cum am fi avut nevoie. De câte ori un părinte îmi spune „parcă îl aud pe tata când țip la copilul meu”, lucrăm împreună tocmai la asta: la vindecarea vechilor răni și la schimbarea modului de comunicare. Nu trebuie să fim părinți perfecți – și noi învățăm pe parcurs. Important este să fim atenți și disponibili să ne ascultăm copiii, oferindu-le ceea ce poate nouă ne-a lipsit. În felul acesta, nu doar că ne ajutăm copilul, dar ne și vindecăm pe noi înșine, construind o relație mai sănătoasă decât am avut noi când eram mici.
Aș vrea să subliniez un lucru important pentru mine: ascultarea autentică este o formă de iubire și respect. Când ne ascultăm cu adevărat copiii – cu blândețe, curiozitate și fără judecată – le transmitem că îi prețuim ca oameni, nu doar ca pe “niște copii care trebuie educați”. O astfel de ascultare nu slăbește autoritatea părintelui, dimpotrivă, o întărește în mod pozitiv. Un părinte care impune totul prin frică poate obține obediență de moment, însă un părinte care ascultă și ghidează cu calm și empatie obține încrederea și cooperarea sinceră a copilului său. Iar copiii care cresc cu sentimentul că pot vorbi deschis acasă vor deveni adulți echilibrați, cu o voce puternică și autentică.
Nu e niciodată prea târziu să ne facem copilul să simtă că are un loc unde este ascultat și acceptat fără condiții. Dacă simți că ați pierdut undeva conexiunea, începeți prin a-l asculta astăzi – chiar și câteva minute, cu toată atenția dumneavoastră – și veți vedea cum, puțin câte puțin, copilul se deschide. Relația voastră se va transforma într-una în care respectul este reciproc și iubirea se simte în fiecare conversație. Ca mamă, știu că nu reușim în fiecare zi să fim răbdători și atenți – suntem oameni și avem propriile noastre griji. Dar tot ca mamă am văzut cât de mult contează să arăt că îmi pare rău ca am greșit, fără a exagera însă și astfel copilul sa devina acuzatorul, îmi cer scuze când greșesc, să încerc din nou să ascult mai bine a doua zi, să fiu sinceră și prezentă. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți care să fie acolo cu sufletul, dispuși să asculte și să înțeleagă. În acest climat de rabdare și claritate, ascultarea devine naturală – atât din partea ta, cât și din partea copilului tău – iar cooperarea și armonia în familie înfloresc, pas cu pas, pe fundamentul sigur al conexiunii voastre.
În calitate de psiholog și psihoterapeut, întâlnesc frecvent părinți îngrijorați și educatori dedicați care se întreabă cum îi afectează pe cei mici testările standardizate timpurii. În ultimii ani, școlarii de clasa a II-a au început să fie supuși unor evaluări naționale standardizate – primele „examene” din viața lor școlară. Deși intenția acestor testări este de a măsura progresul academic, efectele psihologice asupra copiilor de 7-8 ani pot fi negative. Acest articol, bazat pe studii științifice recente, se adresează atât părinților, cât și autorităților din educație. Voi prezenta anxietatea, scăderea încrederii în sine și impactul asupra dezvoltării emoționale și cognitive cauzate de testele standardizate la vârste fragede. Totodată, voi oferi recomandări constructive despre cum putem susține copiii în procesul educațional fără presiuni inutile, prin alternative de evaluare blândă, un climat emoțional sigur și colaborare cu specialiști.
Figura 1: Presiunea unui test standardizat poate fi resimțită ca o povară copleșitoare pentru un copil aflat la începutul școlii.
Stres și anxietate la vârste fragede
Testările standardizate pot fi evenimente înfricoșătoare pentru copiii mici, care încă învață să gestioneze emoțiile intense. Mulți elevi de clasa a II-a experimentează, în fața primului lor examen, o anxietate puternică manifestată prin trac, neliniște, chiar reacții fizice (dureri de burtă, greață, cefalee). Un studiu care a evaluat copii de ~8 ani înainte și după testele standardizate a arătat că 85% dintre elevi au prezentat anxietate sau stres cel puțin într-una din zilele de testare – majoritatea raportând că s-au simțit „nervoși”, „speriați”, „trişti” sau „bolnăvicioși” în legătură cu examenul. Observațiile din școli confirmă aceste date: testele standardizate sunt adesea “înspăimântătoare” pentru școlarii mici, îi demoralizează și le subminează încrederea.
Copleșiți de situația de examen, copiii nu reușesc să arate ce știu cu adevărat!
Și nu de puține ori vedem micuți care izbucnesc în plâns, refuză să meargă la școală sau chiar acuză stări de rău fizic din cauza anxietății provocate de test. Aceste reacții nu indică slăbiciune sau răsfăț, ci un răspuns natural al copiilor la un nivel de stres peste capacitatea lor de reglare emoțională la această vârstă.
Anxietatea de testare (o formă de anxietate de performanță) poate avea consecințe multiple asupra bunăstării copilului. Cercetări recente, la nivel internațional, confirmă gravitatea problemei: o analiză care a cumulat date din peste 53.000 de elevi de școală primară a constatat că anxietatea legată de teste se asociază cu rezultate școlare mai slabe la matematică, citire și învățare în general, precum și cu niveluri mai ridicate de anxietate generală, anxietate socială și chiar depresie la copii.
Totodată, copiii cu anxietate de testare au o stimă de sine mai scăzută și un sentiment diminuat al eficienței proprii.
Cu alte cuvinte, stresul examenelor mici poate genera un întreg lanț de emoții negative care depășesc cu mult momentul testului în sine și, netratate, pot persista pe termen lung.
Un efect nociv imediat al stresului excesiv la evaluare este și răspunsul fiziologic al corpului, care poate interfera cu funcționarea cognitivă.
Studiile biologice au arătat că, în perioadele de testare standardizată, copiii secretă niveluri semnificativ crescute de cortizol, hormonul de stres – în medie cu 15% mai mult înainte de un examen, comparativ cu zilele obișnuite.
La elevii proveniți din medii deja stresante (de exemplu, cu dificultăți socio-economice ori familiale), creșterea cortizolului poate ajunge până la 35%, un nivel care poate deraia procesarea cognitivă și distorsiona rezultatele testului.
Practic, în aceste condiții, testele nu mai măsoară doar cunoștințele, ci și gradul de stres și vulnerabilitățile emoționale ale copilului, punând sub semnul întrebării validitatea evaluării. De altfel, cercetătorii atrag atenția că fluctuațiile mari ale cortizolului – fie creșteri, fie scăderi bruște “de epuizare” – se asociază cu performanțe mai slabe la teste, introducând un „bias de stres” ce face ca testele să fie indicatori mai puțin fiabili ai învățării reale. În plus, expunerea repetată la stres ridicat are efecte cumulate: stresul prelungit “arde” resursele psihice ale copiilor, le scade capacitatea de concentrare și crește riscul de epuizare și dezangajare școlară.
Încrederea în sine și atitudinea față de învățare
Dincolo de reacțiile de moment, testările cu miză – chiar și atunci când nota nu contează oficial în catalog – transmit copiilor un mesaj puternic:
„Rezultatul tău va arăta cât valorezi ca elev.”
La vârsta de 8 ani, copiii sunt extrem de sensibili la validare externă și își formează în această perioadă convingeri despre sine ca învățăcei. O evaluare standardizată timpurie, cu eticheta implicită de “reușită” sau “eșec”, poate submina serios încrederea în sine a copilului. Chiar și cu cele mai bune intenții și reasigurări din partea adulților, cei mici percep testul ca pe un verdict asupra „inteligenței” sau „capacității” lor.
NU sunt eu un caz aparte, mulți specialiștii în educație sau psihologie avertizează că la această vârstă rezultatele la teste vor fi înțelese de copii ca o judecată de valoare: un test dat prematur este resimțit ca și cum munca lor „în curs de formare” ar fi expusă unui verdict final, înainte ca abilitățile să fie pe deplin consolidate.
Mai grav, diferențele naturale de ritm de dezvoltare și de background dintre copii – foarte vizibile la 7-8 ani – sunt scoase în evidență de testele standardizate și pot duce la etichetări și comparații dăunătoare.
Cei mici nu au încă perspectiva temporală a progresului („dacă azi sunt în urma colegilor, pot recupera cu timpul”).
Ei trăiesc în prezent și observă imediat cine a luat “puncte maxime” și cine nu. Astfel, copiii își pot forma o imagine de sine negativă: „eu sunt printre cei slabi la învățătură”. În absența unei maturități emoționale care să contrabalanseze acest gând, există riscul ca unii elevi să se considere prematur “pierdanți academici” în raport cu colegii lor. Odată înrădăcinată, o asemenea etichetă internă este foarte dificil de schimbat ulterior. Numeroși adolescenți și adulți își amintesc de eșecuri timpurii care le-au erodat încrederea și i-au făcut să creadă, ani la rând, că „nu sunt buni la școală” sau „proști la X materie”.
Dragostea de învățare și motivația intrinsecă pot fi și ele victime colaterale ale testelor cu presiune. În mod ideal, primii ani de școală ar trebui să cultive curiozitatea naturală a copilului, bucuria de a descoperi și încrederea că poate progresa în ritmul lui. Când însă accentul cade brusc pe rezultate, punctaje și comparații, starea de spirit generală a copilului se poate schimba.
Un studiu privind testele de tip “high-stakes” (cu miză mare) în rândul elevilor mici a concluzionat că acestea provoacă anxietate sporită și scăderea moralului, copiii raportând adesea stări de panică, iritabilitate, frustrare, plictiseală, plâns, dureri de cap și tulburări de somn în perioadele de examinare. Autorii notează că testele cu miză dăunează stimei de sine a copiilor, moralului general și chiar dragostei lor de a învăța.
În practică, un copil de 8 ani care trece printr-o astfel de experiență poate ajunge să asocieze învățarea cu stresul și teama de a greși, în loc de bucurie și curiozitate. De exemplu, un elev care ia un rezultat slab la evaluarea standardizată de la finalul clasei a II-a, deși poate în clasă progresa frumos, s-ar putea simți rușinat și descurajat, pierzându-și interesul pentru materiile la care a fost testat. După cum mărturisea un elev într-un studiu: „Îmi plăcea limba română, dar după testul acela am simțit că nu sunt bun și mi-a scăzut mult încrederea. Nu știu dacă îmi mai place… poate nu sunt făcut pentru asta.” Această pierdere a încrederii și motivației este ultimul lucru pe care ni-l dorim în ciclul primar, când se pun bazele întregii atitudini față de școală.
Impactul asupra dezvoltării emoționale și cognitive
Copilul de clasa a II-a se află într-o etapă sensibilă de dezvoltare emoțională și cognitivă. Pe de o parte, își dezvoltă treptat abilitățile de reglare emoțională – învață ce să facă atunci când se simte copleșit de emoții precum frica sau rușinea. Pe de altă parte, din punct de vedere cognitiv, el consolidează achiziții fundamentale: cititul, scrisul, noțiuni de bază la matematică. Toate aceste abilități sunt încă fragile, „în lucru” la 7-8-9 ani; copiii au nevoie de repetiție, de experiențe pozitive și de timp ca să devină încrezători în competențele lor. Introducerea unui examen standardizat în acest moment delicat poate perturba ambele dimensiuni.
Emoțional, așa cum am analizat, testul provoacă stres intens, iar copiii mici nu au încă maturitatea de a-l gestiona eficient. Adesea, ei nu știu să exprime în cuvinte ce simt, dar somatizează anxietatea: dureri de burtă înainte de examen, insomnii în noaptea de dinainte, scăderea poftei de mâncare sau agitație motorie. Unii pot deveni aparent apatici sau neimplicați – este modul lor de a face față, “înghețând” emoțional în fața sarcinii percepute ca copleșitoare. Din perspectiva dezvoltării psiho-emoționale, expunerea repetată la astfel de trăiri (fără intervenție) poate conduce la apariția unor tipare de anxietate. Copilul învață, din păcate, că evaluările sunt amenințătoare și că performanța școlară e mereu un test stresant, nu o experiență din care să învețe. În cabinetul de terapie văd, peste ani, adolescenți care încă prezintă anxietate de examen și teamă de eșec, rădăcinile acestor probleme mergând uneori înapoi până la primele evaluări din școala primară.
Cognitiv, stresul interferează direct cu procesul de învățare și cu performanța intelectuală. Creierul copilului, când e sub tensiune, secretă substanțe neurochimice (precum cortizolul) care perturbă memoria și atenția. Un raport UNESCO privind știința învățării explică faptul că stresul generat de examene în momentul consolidării cunoștințelor are efecte negative asupra memoriei: stresul împiedică fixarea optimă a informațiilor și face procesul de învățare per ansamblu mai puțin eficient. Cu alte cuvinte, în săptămânile de “pregătire de test” și testare, copiii pot învăța de fapt mai puțin, deoarece anxietatea le blochează parțial capacitatea de a procesa și reține noile cunoștințe.
De aceea, perioadele de evaluare ar trebui să fie urmate de revenirea la o atmosferă relaxată de explorare, însă din păcate în sistemul actual ele se succed des.
În plus, pentru a face față testelor-standard, bieții învățători simt presiunea de a aloca timp prețios pregătirii “pentru examen” – rezolvând fișe tip grilă, exerciții repetitive – în detrimentul activităților creative sau jocului. Un curriculum „îngustat” din cauza testelor poate duce la pierderi în dezvoltarea cognitivă: copiii vor exersa mai mult cum să bifeze răspunsul corect, dar mai puțin gândirea critică, imaginația, cooperarea, adică exact acele elemente-cheie care îi dezvoltă intelectual și socio-emoțional armonios. Astfel, efectul paradoxal al testării standardizate timpurii este că poate încetini progresul real al învățării și dezvoltării, chiar dacă pe hârtie urmărește “verificarea” achizițiilor.
Presiunea sistemică și rolul profesorilor
În discuția despre efectele acestor testări, este esențial de subliniat că profesorii din ciclul primar nu sunt dușmanii copiilor, ci adesea aliați nevoiți să funcționeze într-un sistem rigid. Învățătorii cunosc foarte bine nivelul fiecărui elev, prin evaluările curente de la clasă – de fapt, evaluarea este parte integrantă a predării zilnice. Cu toate acestea, când li se impune o testare externă standardizată, autonomia profesorilor scade, iar aceștia simt la rândul lor presiunea ierarhică de a obține rezultate bune la clasă. Chiar dacă văd stresul copiilor și ar vrea să îi protejeze, cadrele didactice se simt obligate „să îi pregătească pentru examen”.
Sistemul, așa cum este conceput, pune o povară pe umerii tuturor: decidenții vor date statistice și comparații, școlile vor un loc onorabil în ierarhii, profesorii vor să nu fie criticați și încearcă să împace cerințele, iar părinții – bombardați și ei cu importanța testelor – ajung să transmită involuntar copiilor anxietatea.
Important este să înțelegem că toți avem intenții bune: profesorii doresc progresul elevilor, părinții își doresc copii fericiți și realizați. În niciun caz vina nu este a cadrelor didactice, care muncesc cu dăruire într-un cadru adesea inflexibil. Dimpotrivă, mulți învățători din primele clase înțeleg cât de important e să mențină interesul și moralul elevilor ridicate – însă testele impuse le pot submina eforturile.
De altfel, organizații de prestigiu în educația timpurie precum National Association for the Education of Young Children (NAEYC) au luat poziție de-a lungul anilor împotriva testării standardizate la vârste mici, tocmai din motivele discutate (stres, fiabilitate scăzută, impact negativ).
Cât despre părinți, aceștia sunt prinși la mijloc și pot resimți ei înșiși anxietate legată de performanța școlară a copilului. Este firesc – fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copil și, în contextul dat, vrea ca micuțul „să facă față” cu bine testelor.
Din păcate, fără să realizeze, unii părinți pot pune și mai multă presiune pe copil, alimentându-i teama. De exemplu, un părinte bine intenționat ar putea repeta constant „Să iei punctaj mare, că altfel…”, sau ar putea prezenta testul ca pe un bau-bau motivațional. Specialiștii atrag atenția că această abordare este contraproductivă:
„neliniștea elevilor provine adesea din presiunea constantă exercitată de unii părinți, care – din dorința de a crea o motivație suplimentară – prezintă evaluarea ca pe o ‘sabie a lui Damocles’ ce planează zi de zi asupra micului școlar”.
În loc să-i motiveze, asemenea mesaje îi sperie pe copii și cresc anxietatea de performanță. Prin urmare, este important ca adulții din jurul elevului (atât profesorii, cât și părinții) să facă front comun pentru a diminua, nu a amplifica stresul, și să colaboreze pentru binele copilului. În continuare, voi detalia câteva recomandări concrete în acest sens.
Recomandări pentru părinți: susținere fără presiune
Cultivați un climat de siguranță emoțională. Copilul are nevoie să știe că este iubit și valorizat independent de rezultatele la teste. Comunicați-i clar și des acest lucru: „Te iubim și suntem mândri de tine pentru ceea ce ești, nu pentru note.”Asigurați-vă că acasă nu se instaurează o atmosferă de tensiune înainte sau după evaluări. Evitați să transformați testul într-un „bau-bau” zilnic – mai bine explicați-i simplu rolul lui, ca pe o oportunitate de a vedea ce a învățat și ce mai are de exersat, nu un tribunal al valorii personale.
Nu puneți accentul pe „trebuie să iei punctaj maxim”. În locul așteptărilor perfecționiste, subliniați importanța efortului și a progresului personal. De exemplu, încurajați-l: „Încearcă să îți faci treaba cât poți de bine, dar dacă greșești,nu-i nimic – din greșeli înveți”. Dacă un rezultat este sub așteptări, reacționați cu calm și înțelegere, nu cu mustrări. Critica aspră sau etichetarea („Ești leneș, de aia ai greșit!”) îl rănesc profund pe copil și îi confirmă fricile. În schimb, arătați-i afecțiune necondiționată și transmiteți-i că un scor slab este doar o fotografie de moment, care poate fi îmbunătățit în viitor prin efort și ajutor. Dacă elevul adoptă această perspectivă – că orice rezultat e temporar și perfectibil – anxietatea de performanță scade simțitor.
Normalizați greșeala și învățați-l tehnici de gestionare a emoțiilor. Explicați-i copilului că este în regulă să nu știe tot sau să greșească la un test – important e ce face apoi cu acea informație. Povestiți-i, poate, despre propriile emoții la examenele din copilărie și cum le-ați depășit. Puteți exersa împreună tehnici simple de relaxare pe care să le folosească dacă se simte copleșit: respirație lentă (numărând până la 5 inspir/expir), imagini pozitive (să se gândească la un loc unde se simte fericit și în siguranță), auto-încurajări („Pot să fac asta, îmi amintesc ce am exersat”). Astfel de strategii, dovedite științific, îl pot ajuta să rămână calm și concentrat. Important este ca cel mic să simtă că are unelte la îndemână pentru a face față emoțiilor de testare.
Colaborați strâns cu învățătorul și cu specialiștii școlari. Țineți legătura cu cadrul didactic al clasei pentru a înțelege cum percepe copilul testele la școală. Dacă știți că cel mic este foarte anxios, discutați cu învățătorul – cel mai probabil, acesta va fi dispus să ofere sprijin suplimentar (poate o vorbă liniștitoare înainte de test sau plasarea copilului lângă un coleg cu efect calmant). De asemenea, apelați la consilierul școlar sau la un psiholog, pihoterapeut specializat pe lucrul cu copiii dacă observați semne accentuate de anxietate (coșmaruri legate de școală, refuzul de a merge la ore în zilele de test, stări somatice frecvente). Un specialist poate lucra individual cu copilul pentru a-i dezamorsa temerile și pentru a-i consolida încrederea. Nu așteptați ca anxietatea „să treacă de la sine” – intervenția timpurie face minuni în astfel de cazuri.
Păstrați rutina de viață echilibrată. În perioadele de evaluări, ajutați copilul să aibă un program stabil care include somn suficient, mese regulate și timp de joacă/relaxare. Un copil odihnit și bine hrănit va gestiona mult mai ușor stresul, iar joaca sau mișcarea în aer liber în fiecare zi îl ajută să elibereze tensiunile acumulate. Evitați suprasolicitarea cu meditații sau teme în exces „ca să ia testul” – mai bine mențineți un echilibru sănătos între școală și copilărie. Astfel îi transmiteți că, deși învățătura este importantă, la fel de importante sunt bucuria și starea lui de bine.
Recomandări pentru autorități: reimaginarea evaluării timpurii
Reevaluați necesitatea testelor standardizate la clasele mici. Datele tot mai numeroase despre impactul negativ al testării timpurii ar trebui să determine o reflecție la nivel decizional. Este cu adevărat util și justificat stresul colectiv al copiilor de 7-8-9 ani pentru o evaluare standardizată? Organisme internaționale precum NAEYC și numeroși psihologi educaționali subliniază că astfel de testări la vârste fragede fac mai mult rău decât bine. Se recomandă amânarea testelor standardizate până la vârste mai mari (clasa a IV-a sau chiar mai mari, parerea mea), când copiii au dezvoltat o reziliență emoțională mai bună și deprinderi de testare. Autoritățile ar putea lua în considerare pilotarea unor modalități alternative de evaluare în locul testelor de la clasa a II-a, pentru a observa dacă scopurile pot fi atinse și altfel, fără cost emoțional.
Promovați evaluarea formativă și autentică, în locul celei de tip examen formal la vârste mici. Învățătorii ar trebui sprijiniți să realizeze evaluări blânde, integrate în actul didactic, care să ofere informații despre progresul copilului fără a-l supune pe acesta la stres suplimentar. Exemple de bune practici deja există: de pildă, evaluările prin observare continuă, prin portofoliu de lucrări ale copilului sau prin proiecte adaptate vârstei. În Cambridge (SUA), a fost dezvoltată o alternativă numită Early Literacy Assessment (ELA) pentru clasele mici, tocmai pentru a înlocui testele standardizate. Un astfel de model ar putea fi adaptat și în sistemul nostru: accentul pe feedback constructiv, descriptiv, în loc de punctaj numeric la 7-8-9 ani, ar oferi profesorilor și părinților direcții de intervenție, fără stigmatizarea copiilor.
Asigurați formarea profesorilor în domeniul socio-emoțional și al evaluării fără stres. Orice reformă eficientă trebuie să îi sprijine pe dascăli. Autoritățile pot organiza training-uri și ateliere pentru învățători despre managementul anxietății la elevi, despre tehnici de evaluare alternativă și crearea unui climat pozitiv la clasă. Mulți învățători fac deja aceste lucruri intuitiv; cu suport instituțional, practicile s-ar putea uniformiza și extinde. De exemplu, profesorii pot fi formați să utilizeze mesaje motivaționale de tip growth mindset (orientate spre efort și progres, nu rezultate bătute în cuie) – cercetările arată că asemenea mesaje reduc presiunea resimțită de elevi și îi motivează intrinsec. De asemenea, tehnici de relaxare în grup (ex. exerciții de respirație, minte-plină cu povestioare, scurte pauze de mișcare înainte de test) pot fi incluse în rutina de clasă, dacă profesorii sunt îndrumați cum să le folosească. Un copil de 7-9 ani nu ar trebui să treacă printr-un examen ca un adult; cu abordarea potrivită, evaluarea se poate transforma într-o activitate aproape ludică, nedramatizată.
Testările standardizate în clasa a II-a reprezintă un stres test nu doar academic, ci și emoțional pentru copiii noștri. În goana după măsurători și statistici, riscăm să uităm că în spatele fiecărui test este un copil cu nevoi, temeri, aspirații și un potențial în plină dezvoltare. Presiunea excesivă la vârste fragede poate frânge tocmai entuziasmul și încrederea care îi fac pe copii să învețe. Ca psiholog, am convingerea că adevăratul succes educațional se clădește pe echilibrul dintre performanță și bunăstare emoțională. Un copil încrezător, curios și echilibrat emoțional va ajunge departe – și, ironia sorții, va obține în viitor inclusiv rezultate academice mai bune.
Haideți, așadar, părinți, profesori și decidenți, să fim parteneri în a regândi modul cum evaluăm copiii mici. Să alegem blândețea în locul presiunii, sprijinul în locul fricii. Datele științifice ne arată clar consecințele negative ale testării timpurii intensive – avem datoria să ținem cont de ele. Putem opta pentru evaluări care să informeze, fără să rănească, pentru un mediu școlar în care copiii să simtă că pot greși fără a fi judecați și în care fiecare progres, oricât de mic, este apreciat. În fond, scopul educației primare nu este de a selecționa “învingători și perdanți”, ci de a planta semințele încrederii și ale iubirii de învățare în toți copiii. Iar aceste semințe cresc cel mai bine în solul cald al susținerii și în ploaia blândă a înțelegerii – nu sub furtuna rece a testelor standardizate.
Nu scriu aceste rânduri ca să acuz sau să critic pe cineva. Știu că fiecare părinte își iubește copilul și face tot ce poate pentru binele lui. Cu toții avem zile aglomerate, momente de epuizare și alegeri dificile de făcut. Tocmai de aceea cred că e important să vorbim, cu sinceritate și fără judecată, despre nevoile reale ale copiilor noștri și despre ce putem face, concret, pentru a le fi aproape. Nu e despre vină, ci despre soluții.
Într-o lume tot mai agitată, în care calendarul zilnic este adesea sufocat de sarcini, termene-limită și obiective profesionale, mulți părinți ajung să înlocuiască timpul petrecut cu copiii lor cu daruri, jucării, vacanțe scumpe sau gadgeturi moderne. Intenția este una bună: încercarea de a compensa absența prin oferirea a ceva „special”. Însă realitatea emoțională a copilului funcționează după alte reguli. Pentru el, nimic nu poate înlocui prezența părintelui.
Copiii nu măsoară dragostea în obiecte. Ei o simt în îmbrățișări, în privirile pline de atenție, în râsetele împărtășite, în momentele simple și autentice. Un copil are nevoie de confirmarea constantă că este văzut, auzit și iubit – iar această confirmare nu poate veni din lucruri materiale, ci doar din timp trăit împreună.
Timpul – cea mai valoroasă investiție
Când petreci timp real cu copilul tău, investești în dezvoltarea lui emoțională, intelectuală și socială. Prin joacă, povești, conversații sau activități comune, îl înveți să fie curios, să aibă încredere în sine și în ceilalți, să exploreze lumea cu siguranță și bucurie.
În plus, timpul petrecut împreună construiește acea punte de încredere pe care copilul o va traversa în momentele dificile ale vieții. Un copil care știe că părintele îi este aproape devine un adolescent mai echilibrat și un adult capabil să creeze relații sănătoase.
De ce nu funcționează „cumpărarea” timpului pierdut
Mulți părinți cad în capcana gândirii că un cadou scump poate compensa absența. Din păcate, pentru copil, acest schimb nu funcționează. El poate aprecia momentul în care primește o jucărie nouă, însă bucuria este de scurtă durată. Ceea ce îi lipsește nu este obiectul, ci experiența emoțională a relației. Lipsa prezenței părintelui lasă un gol pe care lucrurile materiale nu îl pot umple.
În timp, copilul poate învăța să asocieze iubirea cu recompensa materială, iar asta îi poate afecta modul în care va construi relațiile sale viitoare: căutând mereu validare prin obiecte sau performanțe, nu prin conexiune autentică.
Ce înseamnă, de fapt, timp de calitate?
Nu este vorba doar de a sta fizic lângă copil în timp ce tu ești cu gândul la altceva sau butonezi telefonul. Timpul de calitate presupune prezență reală: să asculți cu atenție ce îți povestește, să râdeți împreună, să vă jucați, să creați amintiri.
Chiar și 20-30 de minute pe zi pot face o diferență enormă dacă sunt petrecute cu implicare și autenticitate. O conversație la cină, un joc de societate, cititul unei povești sau pur și simplu o plimbare în parc devin momente de neprețuit pentru copil.
Ce spun studiile
Numeroase cercetări în psihologia copilului arată că acei copii care beneficiază de atenția părinților dezvoltă o stimă de sine mai solidă, au rezultate școlare mai bune și un risc mai mic de a dezvolta probleme emoționale.
În schimb, copiii care experimentează absența emoțională a părinților, chiar dacă sunt răsfățați material, pot suferi de anxietate, dificultăți de atașament sau comportamente de compensare.
Timpul trece mai repede decât credem
Copilăria este scurtă. Anii în care copiii au nevoie și își doresc cu adevărat să petreacă timp cu părinții lor sunt surprinzător de puțini. Mai târziu, când cresc și își caută independența, părintele realizează adesea că a pierdut șansa de a clădi acea relație profundă.
De aceea, e esențial să alegem conștient acum: să oferim mai mult din timpul nostru decât din portofelul nostru.
Cum putem începe concret?
Stabilește momente clare în program doar pentru copilul tău, fără alte distrageri.
Fii atent la nevoile lui emoționale: întreabă-l cum se simte, ce l-a bucurat sau ce l-a supărat.
Fii prezent: închide telefonul, lasă grijile pentru alt moment și dedică-te complet timpului împreună.
Creează tradiții: fie că e vorba de o seară de film, un joc în familie sau o ieșire săptămânală, tradițiile întăresc sentimentul de apartenență.
Ascultă mai mult decât vorbești: adesea, copiii vor doar să fie auziți fără a primi imediat sfaturi sau corecturi.
Timpul nu poate fi cumpărat. Nu poate fi recuperat și nu poate fi ambalat într-o cutie frumoasă. Dar ceea ce poate fi făcut astăzi este să alegem să fim prezenți. Să oferim copilului nostru ceea ce are nevoie cel mai mult: dragoste, atenție și momente împreună. Aceste daruri nu se vor demoda niciodată și vor rămâne cu el întreaga viață.
În cabinetul de psihoterapie, am observat un tipar comun la mulți dintre ceoncu care lucrez, copiii și adolescenții cu care lucrez: își pun singuri bariere mentale. Spun repede „nu-mi place”, „nu pot”, „nu-mi iese”, fără să își dea șansa reală să încerce sau să descopere ceva nou. Aceste reacții sunt adesea automate, născute din frică, nesiguranță sau obișnuință. Așa s-a născut, în mintea mea, în mod natural, regula lui 3 – o invitație simplă, dar extrem de eficientă, de a încerca de trei ori, în momente diferite, înainte de a trage o concluzie.
Am propus în timp această regulă ca un exercițiu de deschidere, răbdare și curaj, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Și, cu timpul, am văzut cum îi ajută să iasă din zona blocajelor, să câștige încredere și să descopere lucruri la care altfel ar fi renunțat din prima
Câte dintre aceste „nu-uri” ți-au trecut prin minte în ultima săptămână?
Poate a fost vorba despre un fel de mâncare nou, un exercițiu de matematică mai greu, o activitate nouă la școală sau o persoană pe care nu ai înțeles-o din prima. Toate aceste „NU-uri” pot deveni bariere care ne țin în loc, dar există o regulă simplă care te poate ajuta să treci peste ele: regula lui 3.
Ce este regula lui 3?
Regula lui 3 este un angajament față de tine însuți: încerci ceva de cel puțin trei ori, în momente diferite, înainte de a decide că nu e pentru tine.
Nu e vorba de a te forța sau de a te păcăli, ci de a-ți da timp să înțelegi, să te acomodezi și să vezi dincolo de prima impresie.
Exemplu: mâncarea
Ai gustat vreodată o mâncare nouă și ți s-a părut ciudată? Prima reacție poate fi: bleah, nu-mi place. Dar dacă îți propui să mai încerci de două ori, în zile și contexte diferite, s-ar putea să observi altceva: gustul nu mai pare atât de străin, ba chiar îți trezește curiozitatea. De ce? Pentru că gusturile noastre se educă și au nevoie de timp.
Exemplu: o problemă de matematică
La prima vedere, un exercițiu greu pare imposibil. Îți vine să renunți. Dar dacă iei o pauză și revii a doua oară, începi să vezi altfel datele. A treia oară, poate chiar găsești o metodă de rezolvare.
Mintea are nevoie de timp să se „așeze”, iar pauzele dintre încercări o ajută să creeze noi conexiuni.
De ce funcționează regula lui 3?
1. Schimbă perspectiva
Prima impresie este adesea înșelătoare. Când revenim asupra unei experiențe, o vedem cu alți ochi – mai puțin emoționali, mai deschiși.
Sau dacă nu e înșelătoare, ne sădește în minte și în inima o opinie, a doua oară avem alta perspectivă și apoi o alta.
2. Antrenează răbdarea și perseverența
Într-o lume a reacțiilor rapide, regula lui 3 ne învață să nu tragem concluzii pripite. Ea ne invită să dăm o șansă reală lucrurilor și oamenilor.
3. Dezvoltă flexibilitatea mentală
A repeta o experiență înseamnă a-ți exersa capacitatea de adaptare. Nu mai ești prizonierul obiceiurilor sau al fricii de nou.
4. Ajută la autocunoaștere
De multe ori, spunem „nu-mi place” din reflex. Când îți dai voie să încerci de mai multe ori, începi să-ți cunoști mai bine gusturile, limitele și capacitățile reale.
Ce înseamnă, de fapt, „să încerci de 3 ori”?
Nu e vorba de a forța ceva, ci de a reveni în momente diferite (nu toate în același minut).
Între încercări, ia o pauză: mergi la o plimbare, schimbă activitatea, discută cu cineva.
Apoi revino – și observă ce s-a schimbat în tine.
Dacă nici după a treia încercare nu funcționează, atunci poți spune: am încercat și știu sigur că nu e pentru mine.
Regula lui 3 te scoate din zona lui NU
Zona lui NU este acea stare în care respingi din reflex tot ce nu cunoști, tot ce pare greu, tot ce te scoate din obișnuit.
Este o zonă confortabilă, dar mică. Fiecare NU pe care îl depășești îți lărgește lumea.
Fiecare „hai să mai încerc o dată” e un pas în afara acestei limite. Și fiecare pas te apropie de ceva ce poate îți va plăcea, îți va ieși, îți va deschide noi perspective.
Pentru părinți și profesori: învățați-i pe copii regula lui 3
Este o regulă simplă ce poate fi aplicată la orice vârstă și în orice context: teme, relații, gusturi, emoții, activități. Copiii care învață să revină asupra unui lucru de mai multe ori devin mai răbdători, mai siguri pe ei, mai încrezători în propria capacitate de creștere.
Regula lui 3 nu garantează că-ți va plăcea tot ce încerci, dar îți garantează că vei lua decizii mai înțelepte și asumate. Te va ajuta să spui NU mai rar și DA mai conștient.
Data viitoare când vrei să renunți, întreabă-te:
Am încercat de 3 ori având mintea deschisă, fiind curios?
Gândirea critică, inteligența emoțională și creativitatea – abilități esențiale pentru viitorul copiilor noștri
Într-o lume în continuă schimbare, în care informația circulă cu o viteză uluitoare, cred cu tărie că trei abilități sunt esențiale pentru ca un copil să construiască o viață împlinită și echilibrată: gândirea critică, inteligența emoțională și creativitatea.
Gândirea critică este, în opinia mea, fundamentul unei minți libere. Un copil capabil să gândească critic nu acceptă informațiile pasive care sunt prezentate, ci le analizează, le evaluează și formulează propriile concluzii. Într-o societate în care manipularea, presiunea grupului și informația falsă sunt realități cotidiene, această capacitate devine un scut indispensabil. Prin gândirea critică, copiii învață să pună întrebări, să caute adevărul, să diferențieze între fapte și opinii și să ia o decizie asumată și informată. Este una dintre cele mai puternice arme ale libertății interioare.
Inteligența emoțională , pe de altă parte, este cheia unei vieți relaționale sănătoase. Trăim într-o eră în care stresul, anxietatea și izolarea socială afectează din ce în ce mai mult chiar și copiii. A ști să recunoști propriile emoții, să le gestionezi într-un mod sănătos și să înțelegi emoțiile celor din jur nu este un lux, ci o necesitate. Copiii care dezvoltă inteligența emoțională sunt mai rezilieni, se adaptează mai ușor provocărilor vieții, creează relații autentice și dau dovadă de empatie și compasiune. Această abilitate le oferă o busolă interioară solidă într-o lume adesea haotică și imprevizibilă.
Creativitatea nu este doar apanajul artiștilor, ci un ingredient esențial pentru inovare, adaptare și dezvoltare personală. Creativitatea problemei înseamnă capacitatea de a privi lumea din perspective diferite, de a găsi soluții originale, de a transforma în oportunități. Într-o societate care cere tot mai multă flexibilitate, spirit de inițiativă și inovare, creativitatea devine un atu vital. Copiii creativi sunt capabili să-și imagineze viitorul, să depășească obstacolele prin gândire laterală, să aducă valoare reală comunității din care face parte.
Cred cu toată convingerea că, dacă nu dorim să formăm adulți liberi, echilibrați și capabili să schimbe lumea în bine, trebuie să investim, încă de timpuriu, în dezvoltarea acestor trei abilități fundamentale. Aceasta presupune un alt mod de a educa – mai mult sprijin și mai puțin control, mai mult dialog și mai puțină impunere, mai multă încurajare a curiozității naturale și mai puțină standardizare.
Viitorul nu va aparține celor care reproduc informații mecanice, ci celor care știu că gândească, să simtă autentic și să creeze. Iar datoria noastră, ca părinți, educatori și membri ai comunității, este să le oferim copiilor nu doar informații, ci și instrumente interioare necesare pentru a deveni oameni întregi, curajoși și puternici.
Reziliența este capacitatea de a face față dificultăților fără a ceda, de a te ridica atunci când viața te pune la pământ. Pentru copii, reziliența înseamnă să învețe că eșecul nu este finalul drumului, ci o parte firească a procesului de învățare și de creștere. Copiii rezilienți dezvoltă încrederea propriilor forțe, sunt mai puțin vulnerabili la stres exterioare și sunt mai motivați să urmeze visurile chiar și în fața obstacolelor. În absența rezilienței, orice critică, orice greșeală, orice respingere poate părea devastatoare. De aceea, construirea rezilienței trebuie să fie o prioritate în educație și în familie.
Capacitatea de a combate cu argumente este, la rândul ei, o abilitate esențială pentru formarea unei gândiri mature și responsabile. Un copil care știe să susțină punctul de vedere cu argumente logice și bine fundamentale nu va cădea pradă ușoară și manipulare, nu va accepta automat autoritatea nejustificată nu se va lăsa dus de valori de opinie majorității fără să gândească critic. A înțar argumentezi înseamnă a învăța să gândești clar, să înțelegi relația dintre cauze și efecte, să formulezi idei într-un mod coerent și să respecte, în același timp, dreptul celuilalt de a avea o opinie diferită.
Importanța vocii critice derivă tocmai din această capacitate de a gândi, de a analiza și de a comunica. O voce critică nu înseamnă o atitudine negativistă sau răzvrătită de dragul de a contrazice, ci înseamnă curajul de a pune întrebări, de a contesta ceea ce este nedrept sau greșit, de a propune soluții noi.
Societățile care încurajează vocile critice sunt societăți vii, capabile să se adapteze și să se îmbunătățească. Copiii care învață să-și argumenteze gândurile critice și să devină implicați, creatori de schimbare, nu simpli spectatori ai realității.
Avem datoria să educăm copiii nu doar să învețe, ci să înțeleagă, să pună sub semnul întrebării, să găsească soluții și să persevereze. Reziliența le va da puterea să nu renunțe când lucrurile devin dificile. Capacitatea de a argumenta le va permite să susțină ideile cu înțelepciune. Iar vocea critică le va da curajul să schimbe lumea în mai bine.
Educația adevărată nu înseamnă conformare oarbă, ci formarea unor minți libere, capabile să gândească și să acționeze cu discernământ
