Categorie: Articole

  • Ascultarea

    Ascultarea

    Când un părinte îmi spune cu îngrijorare sau frustrare „Copilul meu nu mă ascultă”, știu că în spatele acestor cuvinte se află o mare nevoie de conexiune. Am auzit de nenumărate ori această frază în cabinet, rostită de mame și tați care simt că nu mai ajung la copilul lor. În același timp, de cealaltă parte, copiii – fie că au 3 ani sau 13 – tânjesc să fie auziți și înțeleși. Ca psiholog și psihoterapeut, dar și ca mamă, am învățat că ascultarea în relația părinte-copil nu înseamnă simpla obediență oarbă sau supunere imediată, ci reprezintă fundația pe care se clădește încrederea și comunicarea sinceră. Ascultarea adevărată este despre a fi prezent cu adevărat lângă copilul tău, despre a-l înțelege dincolo de cuvinte și despre a-i oferi spațiul sigur în care să se exprime liber, știind că tu ești acolo pentru el.

    Importanța ascultării în relația părinte-copil. În practica mea, am observat că atunci când copiii se simt ascultați cu adevărat, ei înfloresc.

    Ei devin mai cooperanți, mai încrezători în ei înșiși și în relația cu părinții. Pentru un copil, a fi ascultat echivalează cu a se simți iubit și respectat.

    Atunci când îi oferi atenție deplină – îl privești în ochi, îi auzi povestea până la capăt, îi validezi emoțiile – copilul capătă sentimentul că vocea lui contează.

    De multe ori le spun părinților cu care lucrez că a-ți asculta copilul este o formă de iubire: îl asiguri că, orice ar spune sau simți, are un loc special în inima ta. În plus, ascultându-ne copilul, modelelăm pentru el cum să asculte la rândul său. Copiii învață prin exemplu: dacă dumneavoastră îl asculți cu răbdare și empatie, și el va învăța să asculte pe alții în același mod. Astfel se dezvoltă comunicarea deschisă și respectul reciproc, care vor rămâne pilonii relației dumneavoastră pe termen lung.

    De ce nu “ascultă” copiii uneori? Obstacole în calea comunicării. Chiar și cu cele mai bune intenții, este posibil ca, involuntar, părinții să pună obstacole în calea ascultării reciproce. Am întâlnit numeroase situații în care ceea ce adulții percep ca “neascultare” la cei mici are cauze mai ad sau, uneori, ține de etapa de dezvoltare în care se află copilul:

    • Etapa de vârstă și dezvoltarea creierului: În primii ani de viață, creierul copilului este încă imatur. Cei mici sunt dominați de impulsuri și curiozitate, nu de răutate sau rea-voință. De exemplu, un copil de 2-3 ani poate părea că “nu ascultă” când îi ceri să strângă jucăriile, dar de fapt el nu are încă abilitatea de a-și controla pe deplin atenția și comportamentul. În loc să stea cuminte să te asculte, el va urma impulsul de moment (să mai construiască un turn din cuburi, să alerge după pisică…) – este ceva normal la această vârstă. Am observat adesea la copiii de grădiniță că ascultarea regulilor vine treptat, pe măsură ce înaintează în vârstă și li se dezvoltă capacitatea de autocontrol. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la a le pune limite, ci să fim conștienți că răbdarea și repetarea blândă a mesajelor sunt cheia cu piticii care pur și simplu încă nu pot procesa totul din prima.
    • Comunicarea autoritară și opiniile impuse: Pe măsură ce copiii cresc, nevoia lor de autonomie și de a avea un cuvânt de spus devine tot mai puternică. Mulți părinți vor, din iubire, să își ghideze copiii pe calea “corectă”, însă uneori acest impuls se traduce în opinie impusă și predici interminabile. Din lucrul cu părinții am observat un lucru delicat: dorința sinceră de a-ți feri copilul de greșeli îl poate face pe acesta să simtă că părerea lui nu contează deloc. Când un părinte îi spune constant „Eu știu mai bine, eu am fost ca tine si stiu mai bine!”, mesajul pe care copilul îl aude cu mintea sa de fapt, este „Tu nu știi nimic, nu ai dreptul la opinie.”În timp, copilul va înceta să mai încerce să se exprime, anticipând că oricum va fi corectat sau redus la tăcere sau va incerca sa se revolte in fel si chip
    • Intoleranța la greșeală și critica permanentă: Un alt obstacol major în calea comunicării este teama copilului de a nu fi certat. Dacă orice idee diferită sau mică greșeală a copilului este imediat sancționată – „Nu, nu așa se face, e greșit!”, „Ți-am spus de atâtea ori și tot n-ai înțeles!” – copilul învață repede că sinceritatea îi aduce doar reproșuri. Și se inhibă sau se revolta!Am avut adolescenți care mi-au spus cu tristețe că preferă să tacă sau să spună “ce vrea mama să audă”, pentru că au crescut cu sentimentul că greșeala nu e tolerată acasă. Un băiat de 14 ani îmi mărturisea: „După expresia feței tatălui meu, știu deja ce trebuie să spun ca să nu fie probleme.” Acel băiat ajunsese să poarte o “mască” în fața propriilor părinți, temându-se să fie autentic, deoarece anticipa mereu o reacție negativă. Critica aspră, ironiile, ridicatul din sprânceană sau tonul autoritar – toate acestea pot părea lucruri mărunte pentru un adult, dar pentru un copil înseamnă mult: înseamnă “e mai bine să nu zic nimic, ca să nu mă fac de rușine sau să nu-mi supăr părinții.”
    • Lipsa unui spațiu sigur de ascultare: Uneori, problema nu este că cel mic nu ascultă de părinte, ci că părintele nu reușește să asculte cu adevărat ce vrea să spună copilul. Dacă, de fiecare dată când copilul vine la noi, noi profităm doar ca să îi ținem o lecție, să-l judecăm sau să-l grăbim cu concluzii, el nu se va mai simți în siguranță să vorbească deschis. Orice copil are nevoie de timp și răbdare ca să se deschidă. Dacă simte că la final va primi o “notă”, o judecată sau o pedeapsă, va evita să mai împărtășească lucrurile importante. Am văzut în terapie părinți care, fără să își dea seama, întrerupeau mereu copilul cu întrebări ca un interogatoriu sau îi minimalizau emoțiile (“Exagerezi, nu e mare lucru!”). În astfel de condiții, dialogul autentic se blochează.

    Toate aceste obstacole pot face ca un copil – indiferent de vârstă – să pară neascultător sau retras, când de fapt el reacționează la modul în care este tratat. Care sunt consecințele? Din experiența mea, atunci când copiii nu se simt ascultați și înțeleși, se întâmplă următoarele lucruri:

    • Copilul nu va mai veni să îți spună ce îl doare cu adevărat sau ce probleme întâmpină, știind că oricum nu va fi auzit cu empatie.
    • El va învăța fie să se conformeze orbește (făcând ce i se spune doar ca să evite un conflict, fără să înțeleagă de ce), fie să se revolte și să facă exact invers, din frustrare. În ambele cazuri cooperarea reală lipsește – în loc să coopereze, copilul fie se supune fără convingere, fie sfidează.
    • Va începe să ascundă adevărul, să mintă prin omisiune sau să evite discuțiile dificile. Dacă știe că va fi certat sau ignorat, mai degrabă inventează ceva ca să scape. De exemplu, dacă a luat o notă mică la școală, o va ascunde de teama reacției părintelui.
    • Treptat, pot apărea probleme emoționale precum anxietatea, teama de a greși, perfecționismul rigid sau chiar scăderea stimei de sine. Copilul ajunge să creadă că părerea și sentimentele lui nu contează, dezvoltând fie o nesiguranță permanentă (îi e frică să nu dezamăgească), fie o rebeliune prin care strigă, de fapt, după acceptare.

    Cum să ne ascultăm cu adevărat copiii – strategii empatice pentru părinți. Vestea bună este că niciodată nu e prea târziu să îmbunătățim comunicarea cu copilul nostru. Am văzut schimbări uimitoare în familii în care părinții au început să asculte mai mult și să certe mai puțin – copiii își deschid sufletul, conflictele se răresc, iar atmosfera devine mai caldă. Iată câteva abordări pe care le recomand, inspirate din experiența mea directă cu zeci de familii:

    1. Ascultă mai mult și corectează mai puțin. Ca părinți, avem instinctul de a îndruma și de a corecta imediat orice comportament nepotrivit al copilului. Totuși, uneori este nevoie să facem un pas în spate și doar să ascultăm. Lasă-ți copilul să își termine ideea sau povestea, chiar dacă știi deja unde a greșit. Arată-i că ești interesat(ă) de ce spune, nu îl întrerupe la fiecare frază. Am observat părinți care, odată ce au început să intervină mai puțin cu critici și sfaturi în timpul confesiunilor copiilor, au descoperit cu surprindere cât de mult aveau cei mici pe suflet și cât de frumos știau să și-l exprime atunci când se simțeau ascultați. Nu este important să ai tu dreptate întotdeauna sau ca discuția să ajungă imediat la o concluzie “corectă”. Este important ca vocea copilului tău să nu se piardă în propria casă. Vei avea ocazia să îți spui punctul de vedere după ce l-ai ascultat pe al lui – iar atunci va fi mult mai dispus să te audă, pentru că s-a simțit auzit și el.
    2. Validează-i perspectiva și emoțiile. Una dintre cele mai puternice unelte în comunicarea cu copilul este validarea – adică să îi transmiți că înțelegi ce simte și ce gândește, chiar dacă nu ești neapărat de acord. O frază simplă precum „Înțeleg că ești supărat pentru că nu ai voie la desene acum. Știu că îți doreai mult, chiar dacă eu am alt motiv pentru care spun nu.” poate face minuni. Copilul se simte respectat ca persoană, nu respins. Din lucrul cu părinții am remarcat că mulți se tem să spună „Te înțeleg” de frică să nu pară că renunță la autoritate sau că îi dau dreptate copilului în toate. În realitate, a-i arăta copilului că îi iei trăirile în serios nu înseamnă că răstoarnă regulile familiei, ci că pui relația mai presus de orgoliu. Un copil căruia i se spune „Îți înțeleg punctul de vedere, chiar dacă e diferit de al meu” va fi mai dispus să accepte și limitele sau deciziile părintelui, pentru că simte că nu este în competiție cu acesta, ci într-un dialog. Își dă seama că opinia lui are valoare, chiar dacă decizia finală aparține adultului.
    3. Adresază întrebări care invită la dialog, nu întrebări-capcană. Modul în care întrebăm ceva poate deschide sau închide comunicarea. Întrebările de tip „De ce ai făcut asta?!”, rostite pe un ton acuzator, îl fac pe copil să se retragă sau să se apere automat. În schimb, întrebări de genul „Ce crezi că s-a întâmplat când ai făcut asta?” sau „Cum te-ai simțit în situația aceea?” îl invită să reflecteze și să se exprime fără teamă. În cabinet, am încurajat părinții să folosească mai des „Cum…”, „Ce…” și „Oare…?” în loc de „De ce…” atunci când discută cu copiii lor. Rezultatele au fost vizibile: copiii au început să vorbească mai deschis, să explice cu cuvintele lor ce au gândit sau simțit, în loc să dea din umeri sau să spună „nu știu”. Întrebările deschise îi arată copilului că ești cu adevărat interesat să afli părerea lui, nu să-l prinzi cu greșeala. De exemplu, dacă fiul tău a desenat pe perete, în loc să răbufnești „De ce ai făcut asta?!”, poți întreba calm „Văd că ai desenat pe perete. Ce ai vrut să desenezi și cum ți-a venit ideea să desenezi acolo?”. Abia după ce îl lași să explice, poți stabili și de ce nu e în regulă acel comportament și cum poate repara greșeala (dând cu buretele, de exemplu). Astfel, copilul învață din situație, în loc să se simtă doar vinovat și rușinat.
    4. Acceptă greșelile ca parte din procesul de creștere. Știu că, din dragoste, ne dorim să ne ferim copiii de orice greșeală. Dar greșelile sunt oportunități de învățare extraordinare, dacă le abordăm cu calm și răbdare. Un copil care se teme constant că va fi pedepsit sau făcut de rușine pentru greșelile sale va alege fie să nu mai spună nimic despre ele (ca să nu fie certat), fie să mintă că “nu e vina lui”. În schimb, dacă adoptăm o atitudine de ghidaj blând, copilul va prinde curaj să recunoască atunci când a greșit și să încerce să repare. Îmi amintesc de o fetiță de 9 ani, foarte perfecționistă, care avea tendința să ascundă lucruri mărunte (cum ar fi că a vărsat suc pe canapea), de frică să nu fie certată. Părinții ei au realizat, lucrând împreună cu mine, că reacțiile lor exagerate la mici accidente o făceau să se închidă în ea. Au schimbat abordarea: în loc de țipete sau pedepse, au început să îi spună: „E în regulă, toți greșim. Haide să vedem cum putem rezolva asta împreună.” Treptat, fetița a prins curaj să recunoască singură când făcea o boacănă și, mai mult, a devenit mai atentă să repare sau să evite data viitoare, știind că nu va fi judecată aspru. Mesajul pe care trebuie să-l transmită părintele este: „Te iubesc și te sprijin chiar și când greșești. Hai să învățăm din asta.” În felul acesta, copilul nu mai simte nevoia să “nu asculte” sau să ascundă adevărul, pentru că știe că empatía și ajutorul vor fi reacția ta, nu furia oarbă.
    5. Reflectează la propriile tale experiențe din copilărie. În încheierea listei de strategii, te invit la un exercițiu personal: gândește-te cum erai tu ascultat(ă) de părinții tăi când erai copil. Ți se permitea să-ți spui părerea? Simțeai că ai cu cine vorbi fără teamă? Mulți dintre părinții cu care lucrez își dau seama că, fără voia lor, poartă mai departe “moștenirea” stilului de comunicare cu care au crescut. Dacă ai fost crescut cu ideea că “pe copii trebuie să îi vezi, nu să-i auzi” sau “copilul trebuie să asculte, nu să comenteze”, s-ar putea ca acum, ca adult, să îți fie greu să îți asculți copilul altfel, pentru că acel model vechi apare automat. E normal – așa am fost învățați, nu aveți dumnevoastră o problemă, așa am fost educați. Vestea bună este că putem rupe cercul. Putem alege conștient să fim părinți care ascultă, chiar dacă noi înșine nu am fost ascultați așa cum am fi avut nevoie. De câte ori un părinte îmi spune „parcă îl aud pe tata când țip la copilul meu”, lucrăm împreună tocmai la asta: la vindecarea vechilor răni și la schimbarea modului de comunicare. Nu trebuie să fim părinți perfecți – și noi învățăm pe parcurs. Important este să fim atenți și disponibili să ne ascultăm copiii, oferindu-le ceea ce poate nouă ne-a lipsit. În felul acesta, nu doar că ne ajutăm copilul, dar ne și vindecăm pe noi înșine, construind o relație mai sănătoasă decât am avut noi când eram mici.

    Aș vrea să subliniez un lucru important pentru mine: ascultarea autentică este o formă de iubire și respect. Când ne ascultăm cu adevărat copiii – cu blândețe, curiozitate și fără judecată – le transmitem că îi prețuim ca oameni, nu doar ca pe “niște copii care trebuie educați”. O astfel de ascultare nu slăbește autoritatea părintelui, dimpotrivă, o întărește în mod pozitiv. Un părinte care impune totul prin frică poate obține obediență de moment, însă un părinte care ascultă și ghidează cu calm și empatie obține încrederea și cooperarea sinceră a copilului său. Iar copiii care cresc cu sentimentul că pot vorbi deschis acasă vor deveni adulți echilibrați, cu o voce puternică și autentică.

    Nu e niciodată prea târziu să ne facem copilul să simtă că are un loc unde este ascultat și acceptat fără condiții. Dacă simți că ați pierdut undeva conexiunea, începeți prin a-l asculta astăzi – chiar și câteva minute, cu toată atenția dumneavoastră – și veți vedea cum, puțin câte puțin, copilul se deschide. Relația voastră se va transforma într-una în care respectul este reciproc și iubirea se simte în fiecare conversație. Ca mamă, știu că nu reușim în fiecare zi să fim răbdători și atenți – suntem oameni și avem propriile noastre griji. Dar tot ca mamă am văzut cât de mult contează să arăt că îmi pare rău ca am greșit, fără a exagera însă și astfel copilul sa devina acuzatorul, îmi cer scuze când greșesc, să încerc din nou să ascult mai bine a doua zi, să fiu sinceră și prezentă. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți care să fie acolo cu sufletul, dispuși să asculte și să înțeleagă. În acest climat de rabdare și claritate, ascultarea devine naturală – atât din partea ta, cât și din partea copilului tău – iar cooperarea și armonia în familie înfloresc, pas cu pas, pe fundamentul sigur al conexiunii voastre.

  • Efectele negative ale testărilor standardizate în clasa a II-a și cum putem sprijini copiii

    Efectele negative ale testărilor standardizate în clasa a II-a și cum putem sprijini copiii

    În calitate de psiholog și psihoterapeut, întâlnesc frecvent părinți îngrijorați și educatori dedicați care se întreabă cum îi afectează pe cei mici testările standardizate timpurii. În ultimii ani, școlarii de clasa a II-a au început să fie supuși unor evaluări naționale standardizate – primele „examene” din viața lor școlară. Deși intenția acestor testări este de a măsura progresul academic, efectele psihologice asupra copiilor de 7-8 ani pot fi negative. Acest articol, bazat pe studii științifice recente, se adresează atât părinților, cât și autorităților din educație. Voi prezenta anxietatea, scăderea încrederii în sine și impactul asupra dezvoltării emoționale și cognitive cauzate de testele standardizate la vârste fragede. Totodată, voi oferi recomandări constructive despre cum putem susține copiii în procesul educațional fără presiuni inutile, prin alternative de evaluare blândă, un climat emoțional sigur și colaborare cu specialiști.

    Figura 1: Presiunea unui test standardizat poate fi resimțită ca o povară copleșitoare pentru un copil aflat la începutul școlii.

    Stres și anxietate la vârste fragede

    Testările standardizate pot fi evenimente înfricoșătoare pentru copiii mici, care încă învață să gestioneze emoțiile intense. Mulți elevi de clasa a II-a experimentează, în fața primului lor examen, o anxietate puternică manifestată prin trac, neliniște, chiar reacții fizice (dureri de burtă, greață, cefalee). Un studiu care a evaluat copii de ~8 ani înainte și după testele standardizate a arătat că 85% dintre elevi au prezentat anxietate sau stres cel puțin într-una din zilele de testare – majoritatea raportând că s-au simțit „nervoși”, „speriați”, „trişti” sau „bolnăvicioși” în legătură cu examenul. Observațiile din școli confirmă aceste date: testele standardizate sunt adesea “înspăimântătoare” pentru școlarii mici, îi demoralizează și le subminează încrederea.

    Copleșiți de situația de examen, copiii nu reușesc să arate ce știu cu adevărat!

    Și nu de puține ori vedem micuți care izbucnesc în plâns, refuză să meargă la școală sau chiar acuză stări de rău fizic din cauza anxietății provocate de test. Aceste reacții nu indică slăbiciune sau răsfăț, ci un răspuns natural al copiilor la un nivel de stres peste capacitatea lor de reglare emoțională la această vârstă.

    Anxietatea de testare (o formă de anxietate de performanță) poate avea consecințe multiple asupra bunăstării copilului. Cercetări recente, la nivel internațional, confirmă gravitatea problemei: o analiză care a cumulat date din peste 53.000 de elevi de școală primară a constatat că anxietatea legată de teste se asociază cu rezultate școlare mai slabe la matematică, citire și învățare în general, precum și cu niveluri mai ridicate de anxietate generală, anxietate socială și chiar depresie la copii.

    Totodată, copiii cu anxietate de testare au o stimă de sine mai scăzută și un sentiment diminuat al eficienței proprii.

    Cu alte cuvinte, stresul examenelor mici poate genera un întreg lanț de emoții negative care depășesc cu mult momentul testului în sine și, netratate, pot persista pe termen lung.

    Un efect nociv imediat al stresului excesiv la evaluare este și răspunsul fiziologic al corpului, care poate interfera cu funcționarea cognitivă.

    Studiile biologice au arătat că, în perioadele de testare standardizată, copiii secretă niveluri semnificativ crescute de cortizol, hormonul de stres – în medie cu 15% mai mult înainte de un examen, comparativ cu zilele obișnuite.

    La elevii proveniți din medii deja stresante (de exemplu, cu dificultăți socio-economice ori familiale), creșterea cortizolului poate ajunge până la 35%, un nivel care poate deraia procesarea cognitivă și distorsiona rezultatele testului.

    Practic, în aceste condiții, testele nu mai măsoară doar cunoștințele, ci și gradul de stres și vulnerabilitățile emoționale ale copilului, punând sub semnul întrebării validitatea evaluării. De altfel, cercetătorii atrag atenția că fluctuațiile mari ale cortizolului – fie creșteri, fie scăderi bruște “de epuizare” – se asociază cu performanțe mai slabe la teste, introducând un „bias de stres” ce face ca testele să fie indicatori mai puțin fiabili ai învățării reale. În plus, expunerea repetată la stres ridicat are efecte cumulate: stresul prelungit “arde” resursele psihice ale copiilor, le scade capacitatea de concentrare și crește riscul de epuizare și dezangajare școlară.

    Încrederea în sine și atitudinea față de învățare

    Dincolo de reacțiile de moment, testările cu miză – chiar și atunci când nota nu contează oficial în catalog – transmit copiilor un mesaj puternic:

    „Rezultatul tău va arăta cât valorezi ca elev.”

    La vârsta de 8 ani, copiii sunt extrem de sensibili la validare externă și își formează în această perioadă convingeri despre sine ca învățăcei. O evaluare standardizată timpurie, cu eticheta implicită de “reușită” sau “eșec”, poate submina serios încrederea în sine a copilului. Chiar și cu cele mai bune intenții și reasigurări din partea adulților, cei mici percep testul ca pe un verdict asupra „inteligenței” sau „capacității” lor.

    NU sunt eu un caz aparte, mulți specialiștii în educație sau psihologie avertizează că la această vârstă rezultatele la teste vor fi înțelese de copii ca o judecată de valoare: un test dat prematur este resimțit ca și cum munca lor „în curs de formare” ar fi expusă unui verdict final, înainte ca abilitățile să fie pe deplin consolidate.

    Mai grav, diferențele naturale de ritm de dezvoltare și de background dintre copii – foarte vizibile la 7-8 ani – sunt scoase în evidență de testele standardizate și pot duce la etichetări și comparații dăunătoare.

    Cei mici nu au încă perspectiva temporală a progresului („dacă azi sunt în urma colegilor, pot recupera cu timpul”).

    Ei trăiesc în prezent și observă imediat cine a luat “puncte maxime” și cine nu. Astfel, copiii își pot forma o imagine de sine negativă: „eu sunt printre cei slabi la învățătură”. În absența unei maturități emoționale care să contrabalanseze acest gând, există riscul ca unii elevi să se considere prematur “pierdanți academici” în raport cu colegii lor. Odată înrădăcinată, o asemenea etichetă internă este foarte dificil de schimbat ulterior. Numeroși adolescenți și adulți își amintesc de eșecuri timpurii care le-au erodat încrederea și i-au făcut să creadă, ani la rând, că „nu sunt buni la școală” sau „proști la X materie”.

    Dragostea de învățare și motivația intrinsecă pot fi și ele victime colaterale ale testelor cu presiune. În mod ideal, primii ani de școală ar trebui să cultive curiozitatea naturală a copilului, bucuria de a descoperi și încrederea că poate progresa în ritmul lui. Când însă accentul cade brusc pe rezultate, punctaje și comparații, starea de spirit generală a copilului se poate schimba.

    Un studiu privind testele de tip “high-stakes” (cu miză mare) în rândul elevilor mici a concluzionat că acestea provoacă anxietate sporită și scăderea moralului, copiii raportând adesea stări de panică, iritabilitate, frustrare, plictiseală, plâns, dureri de cap și tulburări de somn în perioadele de examinare. Autorii notează că testele cu miză dăunează stimei de sine a copiilor, moralului general și chiar dragostei lor de a învăța.

    În practică, un copil de 8 ani care trece printr-o astfel de experiență poate ajunge să asocieze învățarea cu stresul și teama de a greși, în loc de bucurie și curiozitate. De exemplu, un elev care ia un rezultat slab la evaluarea standardizată de la finalul clasei a II-a, deși poate în clasă progresa frumos, s-ar putea simți rușinat și descurajat, pierzându-și interesul pentru materiile la care a fost testat. După cum mărturisea un elev într-un studiu: „Îmi plăcea limba română, dar după testul acela am simțit că nu sunt bun și mi-a scăzut mult încrederea. Nu știu dacă îmi mai place… poate nu sunt făcut pentru asta.” Această pierdere a încrederii și motivației este ultimul lucru pe care ni-l dorim în ciclul primar, când se pun bazele întregii atitudini față de școală.

    Impactul asupra dezvoltării emoționale și cognitive

    Copilul de clasa a II-a se află într-o etapă sensibilă de dezvoltare emoțională și cognitivă. Pe de o parte, își dezvoltă treptat abilitățile de reglare emoțională – învață ce să facă atunci când se simte copleșit de emoții precum frica sau rușinea. Pe de altă parte, din punct de vedere cognitiv, el consolidează achiziții fundamentale: cititul, scrisul, noțiuni de bază la matematică. Toate aceste abilități sunt încă fragile, „în lucru” la 7-8-9 ani; copiii au nevoie de repetiție, de experiențe pozitive și de timp ca să devină încrezători în competențele lor. Introducerea unui examen standardizat în acest moment delicat poate perturba ambele dimensiuni.

    Emoțional, așa cum am analizat, testul provoacă stres intens, iar copiii mici nu au încă maturitatea de a-l gestiona eficient. Adesea, ei nu știu să exprime în cuvinte ce simt, dar somatizează anxietatea: dureri de burtă înainte de examen, insomnii în noaptea de dinainte, scăderea poftei de mâncare sau agitație motorie. Unii pot deveni aparent apatici sau neimplicați – este modul lor de a face față, “înghețând” emoțional în fața sarcinii percepute ca copleșitoare. Din perspectiva dezvoltării psiho-emoționale, expunerea repetată la astfel de trăiri (fără intervenție) poate conduce la apariția unor tipare de anxietate. Copilul învață, din păcate, că evaluările sunt amenințătoare și că performanța școlară e mereu un test stresant, nu o experiență din care să învețe. În cabinetul de terapie văd, peste ani, adolescenți care încă prezintă anxietate de examen și teamă de eșec, rădăcinile acestor probleme mergând uneori înapoi până la primele evaluări din școala primară.

    Cognitiv, stresul interferează direct cu procesul de învățare și cu performanța intelectuală. Creierul copilului, când e sub tensiune, secretă substanțe neurochimice (precum cortizolul) care perturbă memoria și atenția. Un raport UNESCO privind știința învățării explică faptul că stresul generat de examene în momentul consolidării cunoștințelor are efecte negative asupra memoriei: stresul împiedică fixarea optimă a informațiilor și face procesul de învățare per ansamblu mai puțin eficient. Cu alte cuvinte, în săptămânile de “pregătire de test” și testare, copiii pot învăța de fapt mai puțin, deoarece anxietatea le blochează parțial capacitatea de a procesa și reține noile cunoștințe.

    De aceea, perioadele de evaluare ar trebui să fie urmate de revenirea la o atmosferă relaxată de explorare, însă din păcate în sistemul actual ele se succed des.

    În plus, pentru a face față testelor-standard, bieții învățători simt presiunea de a aloca timp prețios pregătirii “pentru examen” – rezolvând fișe tip grilă, exerciții repetitive – în detrimentul activităților creative sau jocului. Un curriculum „îngustat” din cauza testelor poate duce la pierderi în dezvoltarea cognitivă: copiii vor exersa mai mult cum să bifeze răspunsul corect, dar mai puțin gândirea critică, imaginația, cooperarea, adică exact acele elemente-cheie care îi dezvoltă intelectual și socio-emoțional armonios. Astfel, efectul paradoxal al testării standardizate timpurii este că poate încetini progresul real al învățării și dezvoltării, chiar dacă pe hârtie urmărește “verificarea” achizițiilor.

    Presiunea sistemică și rolul profesorilor

    În discuția despre efectele acestor testări, este esențial de subliniat că profesorii din ciclul primar nu sunt dușmanii copiilor, ci adesea aliați nevoiți să funcționeze într-un sistem rigid. Învățătorii cunosc foarte bine nivelul fiecărui elev, prin evaluările curente de la clasă – de fapt, evaluarea este parte integrantă a predării zilnice. Cu toate acestea, când li se impune o testare externă standardizată, autonomia profesorilor scade, iar aceștia simt la rândul lor presiunea ierarhică de a obține rezultate bune la clasă. Chiar dacă văd stresul copiilor și ar vrea să îi protejeze, cadrele didactice se simt obligate „să îi pregătească pentru examen”.

    Sistemul, așa cum este conceput, pune o povară pe umerii tuturor: decidenții vor date statistice și comparații, școlile vor un loc onorabil în ierarhii, profesorii vor să nu fie criticați și încearcă să împace cerințele, iar părinții – bombardați și ei cu importanța testelor – ajung să transmită involuntar copiilor anxietatea.

    Important este să înțelegem că toți avem intenții bune: profesorii doresc progresul elevilor, părinții își doresc copii fericiți și realizați. În niciun caz vina nu este a cadrelor didactice, care muncesc cu dăruire într-un cadru adesea inflexibil. Dimpotrivă, mulți învățători din primele clase înțeleg cât de important e să mențină interesul și moralul elevilor ridicate – însă testele impuse le pot submina eforturile.

    De altfel, organizații de prestigiu în educația timpurie precum National Association for the Education of Young Children (NAEYC) au luat poziție de-a lungul anilor împotriva testării standardizate la vârste mici, tocmai din motivele discutate (stres, fiabilitate scăzută, impact negativ).

    Cât despre părinți, aceștia sunt prinși la mijloc și pot resimți ei înșiși anxietate legată de performanța școlară a copilului. Este firesc – fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copil și, în contextul dat, vrea ca micuțul „să facă față” cu bine testelor.

    Din păcate, fără să realizeze, unii părinți pot pune și mai multă presiune pe copil, alimentându-i teama. De exemplu, un părinte bine intenționat ar putea repeta constant „Să iei punctaj mare, că altfel…”, sau ar putea prezenta testul ca pe un bau-bau motivațional. Specialiștii atrag atenția că această abordare este contraproductivă:

    „neliniștea elevilor provine adesea din presiunea constantă exercitată de unii părinți, care – din dorința de a crea o motivație suplimentară – prezintă evaluarea ca pe o ‘sabie a lui Damocles’ ce planează zi de zi asupra micului școlar”.

    În loc să-i motiveze, asemenea mesaje îi sperie pe copii și cresc anxietatea de performanță. Prin urmare, este important ca adulții din jurul elevului (atât profesorii, cât și părinții) să facă front comun pentru a diminua, nu a amplifica stresul, și să colaboreze pentru binele copilului. În continuare, voi detalia câteva recomandări concrete în acest sens.

    Recomandări pentru părinți: susținere fără presiune

    1. Cultivați un climat de siguranță emoțională. Copilul are nevoie să știe că este iubit și valorizat independent de rezultatele la teste. Comunicați-i clar și des acest lucru: „Te iubim și suntem mândri de tine pentru ceea ce ești, nu pentru note.”Asigurați-vă că acasă nu se instaurează o atmosferă de tensiune înainte sau după evaluări. Evitați să transformați testul într-un „bau-bau” zilnic – mai bine explicați-i simplu rolul lui, ca pe o oportunitate de a vedea ce a învățat și ce mai are de exersat, nu un tribunal al valorii personale.
    2. Nu puneți accentul pe „trebuie să iei punctaj maxim”. În locul așteptărilor perfecționiste, subliniați importanța efortului și a progresului personal. De exemplu, încurajați-l: „Încearcă să îți faci treaba cât poți de bine, dar dacă greșești,nu-i nimic – din greșeli înveți”. Dacă un rezultat este sub așteptări, reacționați cu calm și înțelegere, nu cu mustrări. Critica aspră sau etichetarea („Ești leneș, de aia ai greșit!”) îl rănesc profund pe copil și îi confirmă fricile. În schimb, arătați-i afecțiune necondiționată și transmiteți-i că un scor slab este doar o fotografie de moment, care poate fi îmbunătățit în viitor prin efort și ajutor. Dacă elevul adoptă această perspectivă – că orice rezultat e temporar și perfectibil – anxietatea de performanță scade simțitor.
    3. Normalizați greșeala și învățați-l tehnici de gestionare a emoțiilor. Explicați-i copilului că este în regulă să nu știe tot sau să greșească la un test – important e ce face apoi cu acea informație. Povestiți-i, poate, despre propriile emoții la examenele din copilărie și cum le-ați depășit. Puteți exersa împreună tehnici simple de relaxare pe care să le folosească dacă se simte copleșit: respirație lentă (numărând până la 5 inspir/expir), imagini pozitive (să se gândească la un loc unde se simte fericit și în siguranță), auto-încurajări („Pot să fac asta, îmi amintesc ce am exersat”). Astfel de strategii, dovedite științific, îl pot ajuta să rămână calm și concentrat. Important este ca cel mic să simtă că are unelte la îndemână pentru a face față emoțiilor de testare.
    4. Colaborați strâns cu învățătorul și cu specialiștii școlari. Țineți legătura cu cadrul didactic al clasei pentru a înțelege cum percepe copilul testele la școală. Dacă știți că cel mic este foarte anxios, discutați cu învățătorul – cel mai probabil, acesta va fi dispus să ofere sprijin suplimentar (poate o vorbă liniștitoare înainte de test sau plasarea copilului lângă un coleg cu efect calmant). De asemenea, apelați la consilierul școlar sau la un psiholog, pihoterapeut specializat pe lucrul cu copiii dacă observați semne accentuate de anxietate (coșmaruri legate de școală, refuzul de a merge la ore în zilele de test, stări somatice frecvente). Un specialist poate lucra individual cu copilul pentru a-i dezamorsa temerile și pentru a-i consolida încrederea. Nu așteptați ca anxietatea „să treacă de la sine” – intervenția timpurie face minuni în astfel de cazuri.
    5. Păstrați rutina de viață echilibrată. În perioadele de evaluări, ajutați copilul să aibă un program stabil care include somn suficient, mese regulate și timp de joacă/relaxare. Un copil odihnit și bine hrănit va gestiona mult mai ușor stresul, iar joaca sau mișcarea în aer liber în fiecare zi îl ajută să elibereze tensiunile acumulate. Evitați suprasolicitarea cu meditații sau teme în exces „ca să ia testul” – mai bine mențineți un echilibru sănătos între școală și copilărie. Astfel îi transmiteți că, deși învățătura este importantă, la fel de importante sunt bucuria și starea lui de bine.

    Recomandări pentru autorități: reimaginarea evaluării timpurii

    1. Reevaluați necesitatea testelor standardizate la clasele mici. Datele tot mai numeroase despre impactul negativ al testării timpurii ar trebui să determine o reflecție la nivel decizional. Este cu adevărat util și justificat stresul colectiv al copiilor de 7-8-9 ani pentru o evaluare standardizată? Organisme internaționale precum NAEYC și numeroși psihologi educaționali subliniază că astfel de testări la vârste fragede fac mai mult rău decât bine. Se recomandă amânarea testelor standardizate până la vârste mai mari (clasa a IV-a sau chiar mai mari, parerea mea), când copiii au dezvoltat o reziliență emoțională mai bună și deprinderi de testare. Autoritățile ar putea lua în considerare pilotarea unor modalități alternative de evaluare în locul testelor de la clasa a II-a, pentru a observa dacă scopurile pot fi atinse și altfel, fără cost emoțional.
    2. Promovați evaluarea formativă și autentică, în locul celei de tip examen formal la vârste mici. Învățătorii ar trebui sprijiniți să realizeze evaluări blânde, integrate în actul didactic, care să ofere informații despre progresul copilului fără a-l supune pe acesta la stres suplimentar. Exemple de bune practici deja există: de pildă, evaluările prin observare continuă, prin portofoliu de lucrări ale copilului sau prin proiecte adaptate vârstei. În Cambridge (SUA), a fost dezvoltată o alternativă numită Early Literacy Assessment (ELA) pentru clasele mici, tocmai pentru a înlocui testele standardizate. Un astfel de model ar putea fi adaptat și în sistemul nostru: accentul pe feedback constructiv, descriptiv, în loc de punctaj numeric la 7-8-9 ani, ar oferi profesorilor și părinților direcții de intervenție, fără stigmatizarea copiilor.
    3. Asigurați formarea profesorilor în domeniul socio-emoțional și al evaluării fără stres. Orice reformă eficientă trebuie să îi sprijine pe dascăli. Autoritățile pot organiza training-uri și ateliere pentru învățători despre managementul anxietății la elevi, despre tehnici de evaluare alternativă și crearea unui climat pozitiv la clasă. Mulți învățători fac deja aceste lucruri intuitiv; cu suport instituțional, practicile s-ar putea uniformiza și extinde. De exemplu, profesorii pot fi formați să utilizeze mesaje motivaționale de tip growth mindset (orientate spre efort și progres, nu rezultate bătute în cuie) – cercetările arată că asemenea mesaje reduc presiunea resimțită de elevi și îi motivează intrinsec. De asemenea, tehnici de relaxare în grup (ex. exerciții de respirație, minte-plină cu povestioare, scurte pauze de mișcare înainte de test) pot fi incluse în rutina de clasă, dacă profesorii sunt îndrumați cum să le folosească. Un copil de 7-9 ani nu ar trebui să treacă printr-un examen ca un adult; cu abordarea potrivită, evaluarea se poate transforma într-o activitate aproape ludică, nedramatizată.

    Testările standardizate în clasa a II-a reprezintă un stres test nu doar academic, ci și emoțional pentru copiii noștri. În goana după măsurători și statistici, riscăm să uităm că în spatele fiecărui test este un copil cu nevoi, temeri, aspirații și un potențial în plină dezvoltare. Presiunea excesivă la vârste fragede poate frânge tocmai entuziasmul și încrederea care îi fac pe copii să învețe. Ca psiholog, am convingerea că adevăratul succes educațional se clădește pe echilibrul dintre performanță și bunăstare emoțională. Un copil încrezător, curios și echilibrat emoțional va ajunge departe – și, ironia sorții, va obține în viitor inclusiv rezultate academice mai bune.

    Haideți, așadar, părinți, profesori și decidenți, să fim parteneri în a regândi modul cum evaluăm copiii mici. Să alegem blândețea în locul presiunii, sprijinul în locul fricii. Datele științifice ne arată clar consecințele negative ale testării timpurii intensive – avem datoria să ținem cont de ele. Putem opta pentru evaluări care să informeze, fără să rănească, pentru un mediu școlar în care copiii să simtă că pot greși fără a fi judecați și în care fiecare progres, oricât de mic, este apreciat. În fond, scopul educației primare nu este de a selecționa “învingători și perdanți”, ci de a planta semințele încrederii și ale iubirii de învățare în toți copiii. Iar aceste semințe cresc cel mai bine în solul cald al susținerii și în ploaia blândă a înțelegerii – nu sub furtuna rece a testelor standardizate.

  • De ce timpul petrecut cu copilul tău valorează mai mult decât orice cadou

    De ce timpul petrecut cu copilul tău valorează mai mult decât orice cadou

    Nu scriu aceste rânduri ca să acuz sau să critic pe cineva. Știu că fiecare părinte își iubește copilul și face tot ce poate pentru binele lui. Cu toții avem zile aglomerate, momente de epuizare și alegeri dificile de făcut. Tocmai de aceea cred că e important să vorbim, cu sinceritate și fără judecată, despre nevoile reale ale copiilor noștri și despre ce putem face, concret, pentru a le fi aproape. Nu e despre vină, ci despre soluții.

    Într-o lume tot mai agitată, în care calendarul zilnic este adesea sufocat de sarcini, termene-limită și obiective profesionale, mulți părinți ajung să înlocuiască timpul petrecut cu copiii lor cu daruri, jucării, vacanțe scumpe sau gadgeturi moderne. Intenția este una bună: încercarea de a compensa absența prin oferirea a ceva „special”. Însă realitatea emoțională a copilului funcționează după alte reguli. Pentru el, nimic nu poate înlocui prezența părintelui.

    Copiii nu măsoară dragostea în obiecte. Ei o simt în îmbrățișări, în privirile pline de atenție, în râsetele împărtășite, în momentele simple și autentice. Un copil are nevoie de confirmarea constantă că este văzut, auzit și iubit – iar această confirmare nu poate veni din lucruri materiale, ci doar din timp trăit împreună.

    Timpul – cea mai valoroasă investiție

    Când petreci timp real cu copilul tău, investești în dezvoltarea lui emoțională, intelectuală și socială. Prin joacă, povești, conversații sau activități comune, îl înveți să fie curios, să aibă încredere în sine și în ceilalți, să exploreze lumea cu siguranță și bucurie.

    În plus, timpul petrecut împreună construiește acea punte de încredere pe care copilul o va traversa în momentele dificile ale vieții. Un copil care știe că părintele îi este aproape devine un adolescent mai echilibrat și un adult capabil să creeze relații sănătoase.

    De ce nu funcționează „cumpărarea” timpului pierdut

    Mulți părinți cad în capcana gândirii că un cadou scump poate compensa absența. Din păcate, pentru copil, acest schimb nu funcționează. El poate aprecia momentul în care primește o jucărie nouă, însă bucuria este de scurtă durată. Ceea ce îi lipsește nu este obiectul, ci experiența emoțională a relației. Lipsa prezenței părintelui lasă un gol pe care lucrurile materiale nu îl pot umple.

    În timp, copilul poate învăța să asocieze iubirea cu recompensa materială, iar asta îi poate afecta modul în care va construi relațiile sale viitoare: căutând mereu validare prin obiecte sau performanțe, nu prin conexiune autentică.

    Ce înseamnă, de fapt, timp de calitate?

    Nu este vorba doar de a sta fizic lângă copil în timp ce tu ești cu gândul la altceva sau butonezi telefonul. Timpul de calitate presupune prezență reală: să asculți cu atenție ce îți povestește, să râdeți împreună, să vă jucați, să creați amintiri.

    Chiar și 20-30 de minute pe zi pot face o diferență enormă dacă sunt petrecute cu implicare și autenticitate. O conversație la cină, un joc de societate, cititul unei povești sau pur și simplu o plimbare în parc devin momente de neprețuit pentru copil.

    Ce spun studiile

    Numeroase cercetări în psihologia copilului arată că acei copii care beneficiază de atenția părinților dezvoltă o stimă de sine mai solidă, au rezultate școlare mai bune și un risc mai mic de a dezvolta probleme emoționale.

    În schimb, copiii care experimentează absența emoțională a părinților, chiar dacă sunt răsfățați material, pot suferi de anxietate, dificultăți de atașament sau comportamente de compensare.

    Timpul trece mai repede decât credem

    Copilăria este scurtă. Anii în care copiii au nevoie și își doresc cu adevărat să petreacă timp cu părinții lor sunt surprinzător de puțini. Mai târziu, când cresc și își caută independența, părintele realizează adesea că a pierdut șansa de a clădi acea relație profundă.

    De aceea, e esențial să alegem conștient acum: să oferim mai mult din timpul nostru decât din portofelul nostru.

    Cum putem începe concret?

    Stabilește momente clare în program doar pentru copilul tău, fără alte distrageri.

    Fii atent la nevoile lui emoționale: întreabă-l cum se simte, ce l-a bucurat sau ce l-a supărat.

    Fii prezent: închide telefonul, lasă grijile pentru alt moment și dedică-te complet timpului împreună.

    Creează tradiții: fie că e vorba de o seară de film, un joc în familie sau o ieșire săptămânală, tradițiile întăresc sentimentul de apartenență.

    Ascultă mai mult decât vorbești: adesea, copiii vor doar să fie auziți fără a primi imediat sfaturi sau corecturi.

    Timpul nu poate fi cumpărat. Nu poate fi recuperat și nu poate fi ambalat într-o cutie frumoasă. Dar ceea ce poate fi făcut astăzi este să alegem să fim prezenți. Să oferim copilului nostru ceea ce are nevoie cel mai mult: dragoste, atenție și momente împreună. Aceste daruri nu se vor demoda niciodată și vor rămâne cu el întreaga viață.

  • Regula lui 3: Cum ne ajută să ieșim din zona lui „NU”

    Regula lui 3: Cum ne ajută să ieșim din zona lui „NU”

    Adela Ioana Târziu Grăjdeanu

    „Nu-mi place.” „Nu pot.” „Nu înțeleg.”

    În cabinetul de psihoterapie, am observat un tipar comun la mulți dintre ceoncu care lucrez, copiii și adolescenții cu care lucrez: își pun singuri bariere mentale. Spun repede „nu-mi place”, „nu pot”, „nu-mi iese”, fără să își dea șansa reală să încerce sau să descopere ceva nou. Aceste reacții sunt adesea automate, născute din frică, nesiguranță sau obișnuință. Așa s-a născut, în mintea mea, în mod natural, regula lui 3 – o invitație simplă, dar extrem de eficientă, de a încerca de trei ori, în momente diferite, înainte de a trage o concluzie.

    Am propus în timp această regulă ca un exercițiu de deschidere, răbdare și curaj, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Și, cu timpul, am văzut cum îi ajută să iasă din zona blocajelor, să câștige încredere și să descopere lucruri la care altfel ar fi renunțat din prima

    Câte dintre aceste „nu-uri” ți-au trecut prin minte în ultima săptămână?

    Poate a fost vorba despre un fel de mâncare nou, un exercițiu de matematică mai greu, o activitate nouă la școală sau o persoană pe care nu ai înțeles-o din prima. Toate aceste „NU-uri” pot deveni bariere care ne țin în loc, dar există o regulă simplă care te poate ajuta să treci peste ele: regula lui 3.

    Ce este regula lui 3?

    Regula lui 3 este un angajament față de tine însuți: încerci ceva de cel puțin trei ori, în momente diferite, înainte de a decide că nu e pentru tine.

    Nu e vorba de a te forța sau de a te păcăli, ci de a-ți da timp să înțelegi, să te acomodezi și să vezi dincolo de prima impresie.

    Exemplu: mâncarea

    Ai gustat vreodată o mâncare nouă și ți s-a părut ciudată? Prima reacție poate fi: bleah, nu-mi place. Dar dacă îți propui să mai încerci de două ori, în zile și contexte diferite, s-ar putea să observi altceva: gustul nu mai pare atât de străin, ba chiar îți trezește curiozitatea. De ce? Pentru că gusturile noastre se educă și au nevoie de timp.

    Exemplu: o problemă de matematică

    La prima vedere, un exercițiu greu pare imposibil. Îți vine să renunți. Dar dacă iei o pauză și revii a doua oară, începi să vezi altfel datele. A treia oară, poate chiar găsești o metodă de rezolvare.

    Mintea are nevoie de timp să se „așeze”, iar pauzele dintre încercări o ajută să creeze noi conexiuni.

    De ce funcționează regula lui 3?

    1. Schimbă perspectiva

    Prima impresie este adesea înșelătoare. Când revenim asupra unei experiențe, o vedem cu alți ochi – mai puțin emoționali, mai deschiși.

    Sau dacă nu e înșelătoare, ne sădește în minte și în inima o opinie, a doua oară avem alta perspectivă și apoi o alta.

    2. Antrenează răbdarea și perseverența

    Într-o lume a reacțiilor rapide, regula lui 3 ne învață să nu tragem concluzii pripite. Ea ne invită să dăm o șansă reală lucrurilor și oamenilor.

    3. Dezvoltă flexibilitatea mentală

    A repeta o experiență înseamnă a-ți exersa capacitatea de adaptare. Nu mai ești prizonierul obiceiurilor sau al fricii de nou.

    4. Ajută la autocunoaștere

    De multe ori, spunem „nu-mi place” din reflex. Când îți dai voie să încerci de mai multe ori, începi să-ți cunoști mai bine gusturile, limitele și capacitățile reale.

    Ce înseamnă, de fapt, „să încerci de 3 ori”?

    Nu e vorba de a forța ceva, ci de a reveni în momente diferite (nu toate în același minut).

    Între încercări, ia o pauză: mergi la o plimbare, schimbă activitatea, discută cu cineva.

    Apoi revino – și observă ce s-a schimbat în tine.

    Dacă nici după a treia încercare nu funcționează, atunci poți spune: am încercat și știu sigur că nu e pentru mine.

    Regula lui 3 te scoate din zona lui NU

    Zona lui NU este acea stare în care respingi din reflex tot ce nu cunoști, tot ce pare greu, tot ce te scoate din obișnuit.

    Este o zonă confortabilă, dar mică. Fiecare NU pe care îl depășești îți lărgește lumea.

    Fiecare „hai să mai încerc o dată” e un pas în afara acestei limite. Și fiecare pas te apropie de ceva ce poate îți va plăcea, îți va ieși, îți va deschide noi perspective.

    Pentru părinți și profesori: învățați-i pe copii regula lui 3

    Este o regulă simplă ce poate fi aplicată la orice vârstă și în orice context: teme, relații, gusturi, emoții, activități. Copiii care învață să revină asupra unui lucru de mai multe ori devin mai răbdători, mai siguri pe ei, mai încrezători în propria capacitate de creștere.

    Regula lui 3 nu garantează că-ți va plăcea tot ce încerci, dar îți garantează că vei lua decizii mai înțelepte și asumate. Te va ajuta să spui NU mai rar și DA mai conștient.

    Data viitoare când vrei să renunți, întreabă-te:

    Am încercat de 3 ori având mintea deschisă, fiind curios?

  • Cum formăm copii capabili să schimbe lumea: Reziliență, argumentare și gândire critică

    Cum formăm copii capabili să schimbe lumea: Reziliență, argumentare și gândire critică

    Abilități esențiale

    Gândirea critică, inteligența emoțională și creativitatea – abilități esențiale pentru viitorul copiilor noștri

    Într-o lume în continuă schimbare, în care informația circulă cu o viteză uluitoare, cred cu tărie că trei abilități sunt esențiale pentru ca un copil să construiască o viață împlinită și echilibrată: gândirea critică, inteligența emoțională și creativitatea.

    Gândirea critică este, în opinia mea, fundamentul unei minți libere. Un copil capabil să gândească critic nu acceptă informațiile pasive care sunt prezentate, ci le analizează, le evaluează și formulează propriile concluzii. Într-o societate în care manipularea, presiunea grupului și informația falsă sunt realități cotidiene, această capacitate devine un scut indispensabil. Prin gândirea critică, copiii învață să pună întrebări, să caute adevărul, să diferențieze între fapte și opinii și să ia o decizie asumată și informată. Este una dintre cele mai puternice arme ale libertății interioare.

    Inteligența emoțională , pe de altă parte, este cheia unei vieți relaționale sănătoase. Trăim într-o eră în care stresul, anxietatea și izolarea socială afectează din ce în ce mai mult chiar și copiii. A ști să recunoști propriile emoții, să le gestionezi într-un mod sănătos și să înțelegi emoțiile celor din jur nu este un lux, ci o necesitate. Copiii care dezvoltă inteligența emoțională sunt mai rezilieni, se adaptează mai ușor provocărilor vieții, creează relații autentice și dau dovadă de empatie și compasiune. Această abilitate le oferă o busolă interioară solidă într-o lume adesea haotică și imprevizibilă.

    Creativitatea nu este doar apanajul artiștilor, ci un ingredient esențial pentru inovare, adaptare și dezvoltare personală. Creativitatea problemei înseamnă capacitatea de a privi lumea din perspective diferite, de a găsi soluții originale, de a transforma în oportunități. Într-o societate care cere tot mai multă flexibilitate, spirit de inițiativă și inovare, creativitatea devine un atu vital. Copiii creativi sunt capabili să-și imagineze viitorul, să depășească obstacolele prin gândire laterală, să aducă valoare reală comunității din care face parte.

    Cred cu toată convingerea că, dacă nu dorim să formăm adulți liberi, echilibrați și capabili să schimbe lumea în bine, trebuie să investim, încă de timpuriu, în dezvoltarea acestor trei abilități fundamentale. Aceasta presupune un alt mod de a educa – mai mult sprijin și mai puțin control, mai mult dialog și mai puțină impunere, mai multă încurajare a curiozității naturale și mai puțină standardizare.

    Viitorul nu va aparține celor care reproduc informații mecanice, ci celor care știu că gândească, să simtă autentic și să creeze. Iar datoria noastră, ca părinți, educatori și membri ai comunității, este să le oferim copiilor nu doar informații, ci și instrumente interioare necesare pentru a deveni oameni întregi, curajoși și puternici.

    Reziliența este capacitatea de a face față dificultăților fără a ceda, de a te ridica atunci când viața te pune la pământ. Pentru copii, reziliența înseamnă să învețe că eșecul nu este finalul drumului, ci o parte firească a procesului de învățare și de creștere. Copiii rezilienți dezvoltă încrederea propriilor forțe, sunt mai puțin vulnerabili la stres exterioare și sunt mai motivați să urmeze visurile chiar și în fața obstacolelor. În absența rezilienței, orice critică, orice greșeală, orice respingere poate părea devastatoare. De aceea, construirea rezilienței trebuie să fie o prioritate în educație și în familie.

    Capacitatea de a combate cu argumente este, la rândul ei, o abilitate esențială pentru formarea unei gândiri mature și responsabile. Un copil care știe să susțină punctul de vedere cu argumente logice și bine fundamentale nu va cădea pradă ușoară și manipulare, nu va accepta automat autoritatea nejustificată nu se va lăsa dus de valori de opinie majorității fără să gândească critic. A înțar argumentezi înseamnă a învăța să gândești clar, să înțelegi relația dintre cauze și efecte, să formulezi idei într-un mod coerent și să respecte, în același timp, dreptul celuilalt de a avea o opinie diferită.

    Importanța vocii critice derivă tocmai din această capacitate de a gândi, de a analiza și de a comunica. O voce critică nu înseamnă o atitudine negativistă sau răzvrătită de dragul de a contrazice, ci înseamnă curajul de a pune întrebări, de a contesta ceea ce este nedrept sau greșit, de a propune soluții noi.

    Societățile care încurajează vocile critice sunt societăți vii, capabile să se adapteze și să se îmbunătățească. Copiii care învață să-și argumenteze gândurile critice și să devină implicați, creatori de schimbare, nu simpli spectatori ai realității.

    Avem datoria să educăm copiii nu doar să învețe, ci să înțeleagă, să pună sub semnul întrebării, să găsească soluții și să persevereze. Reziliența le va da puterea să nu renunțe când lucrurile devin dificile. Capacitatea de a argumenta le va permite să susțină ideile cu înțelepciune. Iar vocea critică le va da curajul să schimbe lumea în mai bine.

    Educația adevărată nu înseamnă conformare oarbă, ci formarea unor minți libere, capabile să gândească și să acționeze cu discernământ

  • Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: Teama, vocea critică și neîncrederea copiilor în ei înșiși

    Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: Teama, vocea critică și neîncrederea copiilor în ei înșiși

    Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: între teamă, neîncredere și perfecționism

    „Nu pot.”
    „Nu știu.”
    „Nu are rost, oricum o să greșesc.”
    „Sunt prost.”

    Sunt expresii pe care le aud frecvent în cabinet, venind de la copii care, în realitate, ar putea face multe – dacă nu s-ar teme, dacă nu s-ar simți judecați, dacă ar simți că au voie să greșească.

    În spatele acestui aparent simplu „nu pot” se ascund emoții complexe, dureroase, care cer să fie înțelese, validate și conținute.

    1. „Nu pot” ca mască pentru teamă

    Pentru mulți copii, „nu pot” este o formă mascată de teamă:

    Teama de eșec

    Teama de a fi comparat cu ceilalți

    Teama de a fi judecat sau respins

    Teama de a nu fi iubit dacă nu reușește

    ATENȚIE : Acești copii nu se tem de sarcină în sine, ci de ceea ce înseamnă un posibil eșec în ochii adulților importanți din viața lor.

    1. Perfecționismul paralizant

    Uneori, în spatele lui „nu pot” se află un copil cu standarde mult prea înalte pentru vârsta lui. Un perfecționist precoce, care nu îndrăznește să înceapă dacă nu este sigur că va ieși perfect.

    Perfecționismul poate fi alimentat de:

    Așteptări parentale nerealiste

    Presiunea performanței școlare

    Lipsa permisiunii de a greși

    Perfecționismul – masca a unui copil foarte inteligent și sensibil

    De multe ori, în cabinet, perfecționismul este văzut ca o „problemă de corectat”. Însă, ca psiholog și psihoterapeut, știu că în spatele acestei nevoi de perfecțiune se ascunde adesea un copil extrem de inteligent, introspectiv și sensibil.

    Copiii perfecționiști nu sunt „prea exigenți” întâmplător. Sunt copii care:

    • observă detalii pe care alții nu le văd
    • au o capacitate de autoanaliză peste medie
    • gândesc în termeni de „bine” și „corect” încă de mici
    • simt cu durere dezamăgirea sau critica
    • pot intui sau imagina așteptările nespuse ale adulților

    Acești copii nu urmăresc perfecțiunea din vanitate, ci dintr-o nevoie de validare și siguranță.

    Acești copii preferă să nu încerce deloc decât să încerce și să nu reușească „destul de bine”.

    1. Vocea critică din interior

    Copiii interiorizează foarte repede vocea adultului. Cei care aud des „nu ești atent”, „iar ai greșit”, „nu vezi ce ușor e pentru ceilalți?” dezvoltă o voce critică internă, care le șoptește mereu că nu sunt suficienți.

    „Nu pot” devine astfel o formă de resemnare: copilul crede că nu merită să încerce.

    1. Anxietatea de performanță

    Unii copii trăiesc în permanență cu frica de a fi evaluați, notați, observați. Această anxietate de performanță se manifestă adesea prin:

    Evitarea temelor grele

    Refuzul de a participa la ore

    Renunțarea la concursuri sau proiecte

    Pentru ei, „nu pot” este o baricadă protectoare împotriva unui stres pe care nu îl pot gestiona încă.

    1. Neîncrederea în sine

    În spatele unui „nu pot” se află adesea un copil care nu crede că are valoare în afara reușitei.

    Poate a fost comparat des cu alți copii

    Poate nu i-au fost recunoscute sau doar văzute calitățile

    Poate nu a fost lăsat să învețe prin încercare și eroare

    Această neîncredere se instalează ca un virus tăcut care le blochează curiozitatea, inițiativa și curajul.

    Sau din propria voce critică.

    1. Etichetele – autoîmplinirea profeției…

    Etichetele ca „ești leneș”, „ești neatent”, „nu te duce capul”, ”te duce capul, dar nu vrei” se lipesc adânc și dureros. Copilul ajunge să creadă că nu are rost să încerce, pentru că deja i s-a spus cine e. „Nu pot” devine o profeție care se autoîmplinește.

    Ce are nevoie copilul când spune „nu pot”?

    Nu sfaturi. Nu insistență. Nu explicații. Ci:

    Validare emoțională: „Îți e greu acum și e în regulă.”

    Comunicare autentică: „Sunt lângă tine, hai să încercăm împreună.”

    Spațiu de încercare fără presiune

    Permisiunea de a greși: „A greși e un pas în învățare, nu o tragedie.”

    Oglindire de folos și realistă: „Ai mai reușit lucruri grele înainte. Poți și acum.”

    Reflecție pentru părinți și profesori

    Când auziți „nu pot”, întrebați-vă:

    Ce simte copilul acum?

    Ce mesaj interior și-a spus despre sine?

    Cum pot eu să-l ajut să se vadă altfel?

    „Nu pot” nu e un verdict. E o fereastră deschisă spre o lume interioară bogată, dar adesea rănită. Iar rolul nostru, ca părinți, educatori sau terapeuți, nu este să forțăm fereastra să se închidă, ci să fim acolo, blând, când copilul are curajul să o deschidă puțin câte puțin.

    Ce să NU spui când copilul spune „nu pot”

    Cuvintele contează. Iată ce e bine să evităm:

    „Ba da, sigur că poți!” – sună ca o negare a ceea ce simte copilul

    „E ușor, toți copiii fac asta!” – declanșează comparația și rușinea

    „Nu mai spune prostii!” – adâncește vocea critică deja existentă

    Toate aceste răspunsuri, deși bine intenționate, pot deveni pentru copil o formă subtilă de invalidare. Când copilul spune „nu pot”, ceea ce exprimă de fapt nu este o lipsă de capacitate, ci o emoție profundă: teamă, rușine, nesiguranță sau chiar un perfecționism paralizant.

    Ca psiholog și psihoterapeut, văd des în cabinet copii care își blochează inițiativa din cauza acestor emoții. Iar cheia nu este să îi „motivăm” rapid, ci să le vedem emoția și să o conținem.

    Primul pas: Validarea emoției

    Când copilul spune „nu pot”, răspunsul ideal începe cu empatie și curiozitate:

    „Ce te face să simți că nu poți?”
    „Te-a speriat ceva?”
    „Vrei să-mi spui ce ai simțit în momentul ăsta    ?”

    Copilul are nevoie să știe că îi vedem emoția, nu că vrem să o „reparăm” rapid. Asta creează spațiul pentru reconectare și deschidere la nou, la comunicare, la prezentă.

    Exemplu din cabinet: Desenul fără presiune

    În cabinetul meu, atunci când desenăm împreună, le spun copiilor dinainte:

    „Aici nu e un examen. Nu e un concurs de desen. Nu e o școală de artă. Aici desenăm pentru că vrem să ne exprimăm. Nu contează tehnica.”

    De multe ori, copiii ezită să deseneze, spunând „Nu știu să desenez.” Dar în spate nu este lipsa de abilitate, ci frica de a fi evaluați, comparați, criticați.

    Îi încurajez astfel:

    „Sigur că este loc să învățăm mereu lucruri noi. Dar aici avem voie să greșim. Și dacă ai impresia că nu iese bine, poți să-mi ceri ajutorul. Putem să învățăm împreună.”

    Ce funcționează în locul încurajărilor grăbite?

    1. Validarea emoției

    „E în regulă să te simți nesigur uneori.”

    1. Reflectarea trăirii

    „Pari puțin speriat… e prima dată când încerci?”

    1. Crearea unui spațiu sigur de explorare

    „Aici nu trebuie să iasă perfect. Poți doar să încerci.”

    1. Oferirea sprijinului, nu a presiunii

    „Dacă ai nevoie de ajutor, sunt lângă tine.”

    1. Înlocuirea comparației cu progresul personal

    „Uite cât ai crescut față de cum făceai acum o lună!”

    Ce învață copilul când îl vedem cu adevărat

    Când nu grăbim copilul să „poată”, ci îl însoțim acolo unde este, el învață că:

    Este văzut și acceptat cu tot cu fricile și neputințele lui

    Emoțiile sale sunt valide și gestionabile

    Are voie să greșească și să ceară ajutor

    Curajul vine mai degrabă din prezentă și conectare cu nevoia, cu emoția, nu din presiune.

    Ajută-l să le înțeleagă și să transforme emoțiile – cu blândețe și încredere.


    Programează o sesiune de consiliere pentru copilul tău:

    0734131377 – whatsapp [email protected]

    Contactează-mă pentru workshopuri dedicate părinților:

  • Lecția echilibrului în iubirea de bunic

    Lecția echilibrului în iubirea de bunic

    Despre rolul bunicilor, respectul pentru părinți și nevoia de echilibru în familie

    Zilele trecute am citit o declarație a actriței Anca Sigartău care m-a impresionat și care m-a făcut să scriu acest articol. Cuvintele sale sincere au atins un punct nevralgic în dinamica familiei extinse: relația dintre bunici, părinți și nepoți.

    Actrița a vorbit cu o sinceritate dezarmantă despre provocarea de a fi bunic și despre tentația – firească, dar riscantă – de a-și iubi nepoții mai mult decât propriii copii. „Eu pe mama ta o să o iubesc mai mult decât pe tine și îmi repet asta zilnic”, i-a spus ea nepoatei sale, Anastasia. Nu pentru că nepoata nu merită toată iubirea lumii – ba dimpotrivă, e limpede că o iubește „cât cerul și pământul și toate stelele”, cum chiar ea declară. Ci pentru că a înțeles că există o linie fină, dar foarte importantă, între iubirea generoasă și iubirea care dezechilibrează.

    Un adevăr adesea trecut cu vederea

    Nu de puține ori am văzut în jurul meu cum bunicii, în dorința lor de a se bucura de nepoți, ajung să le ofere acestora mai mult decât pot duce. Îi răsfață peste măsură, le permit tot ceea ce părinții încearcă să regleze cu blândețe și fermitate, le iau apărarea în conflictele cu mama sau cu tata de față cu aceștia, punâmdu-i astfel într-o lumină nefavorabilă în fața copilului și, fără să își dea seama, sabotează autoritatea parentală.

    Acest tip de iubire, oricât de bine intenționat ar fi, poate face mai mult rău decât bine. Pentru că, pe termen lung, copilul ajunge să vadă în părinți „cei răi” – cei care impun reguli, care spun „nu”, care educă rău. Iar bunicii devin personajele de poveste care le oferă libertate absolută, dulciuri la orice oră, jocuri până noaptea și o aprobare constantă. În timp, se creează o fractură emoțională între copil și părintele său, care nu mai este perceput ca un aliat, ci ca un obstacol între el și plăcere.

    E nevoie de echilibru și discernământ

    Tocmai de aceea, declarația Ancăi Sigartău e atât de valoroasă: pentru că vorbește despre echilibru. Despre iubirea matură, care știe să se tempereze atunci când e nevoie, pentru binele întregii familii. Despre bunici care nu uită că, înainte de a fi bunici, sunt părinți. Că rolul lor nu este doar să ofere, ci și să sprijine, să întărească relația dintre copil și părinte, nu să o submineze.

    Eu personal cred că este minunat să avem bunici, să-i prețuim și să-i iubim. Să-i învățăm pe copiii noștri să-i privească cu recunoștință, ca pe niște icoane vii ale familiei. Iar eu, ca mamă, îmi învăț fiica să-și iubească bunicii, să îi respecte, să le asculte povețele și să le ceară binecuvântarea. Familia e un dar sfânt, iar bunicii sunt comoara ei tăcută.

    Dar, în același timp, cred cu tărie că bunicii trebuie să rămână aliați ai părinților în efortul educațional. Să fie cei care încurajează copilul să-și asculte părinții, nu să se revolte împotriva lor. Să nu transforme dragostea în armă emoțională, ci într-un liant care unește și întărește generațiile.

    O lecție pentru noi toți

    Declarația Ancăi Sigartău este o lecție. Nu doar pentru bunici, ci pentru noi toți. E o chemare la maturitate emoțională, la echilibru și la responsabilitate afectivă.

    Iubirea de bunic e, poate, una dintre cele mai curate forme de iubire. Dar ca orice formă de iubire, trebuie să fie ghidată de înțelepciune.

    Să nu ne grăbim să oferim copiilor totul pe tavă doar pentru a le câștiga zâmbetul. Să nu ne temem să spunem „nu” când e nevoie. Și mai ales, să nu uităm că iubirea adevărată unește. Iar când fiecare își asumă rolul cu demnitate, copilul va crește în armonie și va învăța, la rândul său, să iubească frumos.

    Lecția echilibrului în iubirea de bunic!

  • Rosul unghiilor, ticurile nervoase și mințitul

    Rosul unghiilor, ticurile nervoase și mințitul

    Trăim vremuri în care copiii sunt tot mai ocupați și tot mai triști.

    Agenda celor mici este plină: meditații, cursuri de limbă străină, sporturi, olimpiade, afterschool. Însă timpul pentru joacă liberă, plictiseală creativă și conectare emoțională reală este adesea redus dramatic. În această ecuație dezechilibrată, tot mai mulți părinți observă comportamente îngrijorătoare: rosul unghiilor, ticuri nervoase, mințitul compulsiv sau retragerea socială. Ce semnalează toate acestea?

    Ca psiholog și psihoterapeut, văd frecvent în cabinet copii care suferă de anxietate mascată. Semnele nu sunt întotdeauna evidente, dar ele spun o poveste care trebuie ascultată.

    Rosul unghiilor (onicofagia) – ce ascunde?

    Rosul unghiilor este adesea primul semnal de alarmă. Nu este un simplu obicei „prost”, ci un mecanism de autoreglare emoțională. Copilul simte o presiune pe care nu știe cum să o exprime: stresul la școală, dorința de perfecțiune, frica de a nu dezamăgi, lipsa timpului de relaxare. Când nu are un spațiu în care să-și proceseze trăirile, își „mănâncă” anxietatea la propriu.

    Ticurile nervoase – semnale de tensiune acumulată

    Clipitul excesiv, mișcările involuntare sau zgomotele repetitive sunt manifestări ale unei tensiuni interioare. Aceste ticuri apar de multe ori în medii solicitante emoțional, unde copilul simte că trebuie să performeze în permanență, fără pauze, fără greșeli.

    Mințitul compulsiv – o strategie de supraviețuire emoțională

    Copiii care mint des nu sunt neapărat neascultători, ci sunt copii care încearcă să evite critica, rușinea sau pedeapsa care cred ca va veni odată cu exprimarea nevoilor personale sau a adevărului. Uneori, aceștia mint pentru a păstra iubirea părinților, alteori pentru a se simți suficient de buni în mediun din care fac parte sau în care își doresc să acceadă. Minciuna devine un mecanism de apărare în fața unor așteptări prea mari sau a unei comunicări bazate mai mult pe autoritate decât pe empatie. Minciuna devine un aliat atunci când ”nevoia mea” depășeste acordul tău – și aici mă refer la situațiile în care copiii ți părinții își doresc lucruri diferite, iar condifiile impuse par copilului greu de îndeplinit.

    Ce le lipsește copiilor de azi?

    1. Joaca liberă și neprogramată

    Joaca liberă este un instrument extrem de important pentru sănătatea emoțională. În joacă, copilul învață să-și regleze emoțiile, să-și folosească creativitatea, să-și rezolve conflictele. Fără ea, anxietatea se acumulează. Copiii au nevoie de timp să fie doar… copii.

    2. Plictiseala – spațiu pentru idei și autoreglare

    Plictiseala este o sursă de gândire creativă și autoreflecție. Când copilul are un moment în care „nu are nimic de făcut”, mintea lui începe să creeze. Este momentul în care se nasc povești, întrebări, jocuri imaginative și o mai bună conectare cu nevoile. Fără plictiseală, apare suprasolicitarea și pierderea inițiativei.

    3. Un mediu care cultivă gândirea critică, nu doar performanța

    Copiii care sunt învățați să gândească critic, să pună întrebări, să greșească și să învețe din greșeli, sunt mai puțin anxioși și mai încrezători. Din păcate, mulți cresc în medii unde sunt „instruiți” să memoreze, să repete, să nu greșească – sub bagheta lui POȚI. Acest model blochează gândirea autonomă și îi face să se teamă de eșec. Iar teama de eșec dă nastere lui NU POT, NU SUNT SUFICINET DE BUN, NU o să reușesc.

    Ce pot face părinții?

    • Oferiți timp zilnic pentru joacă liberă adica fără reguli și fără scop educațional.
    • Permiteți-le să se plictisească. Nu umpleți fiecare minut cu activități.
    • Ascultați cu empatie și fără judecată. Uneori, o întrebare simplă „Cum te simți cu adevărat?” poate schimba totul.
    • Evitați etichetele precum „mincinos”, „leneș”, „nervos” – în spatele lor se ascunde o emoție care are nevoie să fie înțeleasă.
    • Încurajați greșelile ca parte din procesul de învățare.
    • Modelați gândirea critică și creativă, prin conversații deschise, prin joacă și prin CURIOZITATE față de gândirea lor.

    Rosul unghiilor, ticurile nervoase sau mințitul nu sunt probleme izolate, ci manifestări ale unei anxietăți acumulate într-un mediu care cere mult și oferă puțin pentru forul interior al copilului: puțin timp liber, puțină joacă, puțină libertate de gândire. Să ne reamintim că un copil echilibrat emoțional nu este acela care știe totul, ci acela care se simte înțeles, liber să creeze și iubit chiar și atunci când greșește.

    🧠 Cum ajută gândirea critică în depășirea anxietății la copii?

    Gândirea critică este mai mult decât o abilitate cognitivă – este un instrument de reglare emoțională. Un copil care este învățat să gândească critic învață, de fapt, să pună sub semnul întrebării gândurile automate, gîndurile care îl blochează, fricile iraționale și interpretările catastrofice. În loc să creadă „Nu sunt bun de nimic” pentru că a greșit la un test sau cineva l-a criticat, învață să se întrebe: „Este adevărat? Ce pot face diferit data viitoare? Pot să întreb ce anume face persoana să creadă acest lucru?”

    Acest tip de reflecție reduce anxietatea, pentru că îl ajută pe copil să își recâștige controlul asupra situației și să nu fie prizonierul propriilor frici și proprie voci critice. În plus, gândirea critică îl învață să observe sursele presiunii externe – așteptările, comparațiile sociale – și să se raporteze la ele cu discernământ, nu cu teamă.

    🎨 Creativitatea – o ancoră emoțională în fața anxietății

    Creativitatea nu este doar despre artă – desen, muzică sau povestiri frumoase. Este, în esență, o formă de exprimare emoțională aș putea spune – vindecătoare.

    Copilul creativ are acces la o lume interioară bogată, în care fricile pot fi transformate în povești, tensiunile pot deveni culori pe o pânză, iar nesiguranțele – personaje pe care le poate controla. Prin artă, joc simbolic sau construcții imaginative, copilul procesează ceea ce nu poate spune în cuvinte. Creativitatea îi oferă un spațiu sigur în care poate explora, elibera și înțelege emoțiile care altfel l-ar copleși. În plus, stimularea creativității antrenează reziliența, încrederea în sine și capacitatea de a găsi soluții – toate arme importante împotriva anxietății.

    10 markeri ai anxietății la copii

    (semnale pe care părinții și educatorii ar trebui să le observe cu atenție)

    1. Rosul unghiilor, tragerea de păr, scărpinatul compulsiv
      – manifestări fizice repetitive, deseori inconștiente, care exprimă tensiune internă.
    2. Ticuri nervoase (clipit des, grimase, mișcări involuntare ale corpului)
      – expresii ale stresului psihic acumulat și al unei suprastimulări emoționale.
    3. Dureri de burtă sau de cap fără cauză medicală clară
      – somatizări frecvente în cazul anxietății nespuse, mai ales la copiii mici.
    4. Dificultăți de somn (adorm greu, se trezesc des, au coșmaruri)
      – mintea anxioasă rămâne activă și în timpul nopții, ceea ce afectează calitatea somnului.
    5. Teama excesivă de separare de părinți
      – refuzul de a merge la grădiniță sau școală, plânsul sau agățarea de adult.
    6. Perfecționism exagerat și frica de greșeală
      – copilul evită activități noi de teamă să nu greșească sau să nu fie criticat.
    7. Iritabilitate, accese de furie sau plâns aparent nejustificat
      – anxietatea poate apărea mascată sub forme de agresivitate sau hipersensibilitate.
    8. Mințitul compulsiv sau evitarea subiectelor dificile
      – strategii prin care copilul încearcă să evite confruntarea cu fricile sau rușinea.
    9. Dificultăți de concentrare și randament scăzut la școală
      – o minte preocupată de griji nu mai are loc pentru învățare.
    10. Tendința de izolare socială sau dependență excesivă de adulți
      – anxietatea îl face pe copil să evite interacțiunile spontane, să se retragă din grup.

    Să vedem dincolo de comportamente și să ascultăm emoțiile

    Anxietatea la copii nu arată mereu a frică sau plâns. Uneori se ascunde sub ticuri discrete, minciuni sau furie. Alteori, e un copil care râde, dar are stomacul strâns de teamă.

    Într-o lume în care cei mici sunt împinși să performeze, să exceleze, să fie „cei mai buni”, uităm uneori să-i lăsăm să fie pur și simplu copii. Să se joace. Să se plictisească. Să creeze. Să-și pună întrebări.

    Ca psiholog, văd zi de zi câtă nevoie au copiii de spații emoționale sigure, de părinți care văd dincolo de comportamente și de adulți care înțeleg că joaca, creativitatea și gândirea critică nu sunt mofturi, ci nevoi fundamentale pentru sănătatea lor.

    Haideți să ne oprim din alergarea spre „mai mult” și să privim cu adevărat la cine sunt copiii noștri. Pentru că un copil văzut, ascultat și susținut este un copil care învață să trăiască fără frică.

  • Copiii supradotați

    Copiii supradotați

    Copiii supradotați: între potențial intelectual și provocări emoționale

    În clasa a 10-a, am aflat – mai mult dintr-o întâmplare, în urma unei testări psihologice – că mintea mea funcționează diferit. O testare psihologică, făcută fără mari așteptări, a scos la iveală ceva ce eu sau familia mea nu intuiam: o inteligență cu mult peste medie. Începând de atunci, am înțeles de ce învățam cu ușurință, de ce făceam conexiuni rapide sau vedeam soluții acolo unde alții vedeau doar obstacole.

    Dar nu acest lucru mi-a definit cu adevărat parcursul, ci faptul că alături de această minte , poate mai ageră am trăit o viață întreagă cu o hipersensibilitate emoțională uneori greu de gestionat. O combinație aparent paradoxală, dar de fapt foarte des întâlnită în rândul copiilor supradotați.

    Cum m-a ajutat experiența personală în lucrul cu copiii supradotați

    Lucrând ulterior, ca psiholog, cu copii cu înzestrări similare, m-am regăsit în ei. Le-am recunoscut tristețile, neliniștile, întrebările existențiale timpurii, dar și bucuria cunoașterii, curiozitatea nesfârșită și sensibilitatea față de suferințele lumii. M-a ajutat enorm să pot să văd din interior ceea ce pentru mulți specialiști rămâne o realitate greu de înțeles.

    Nevoile nevăzute ale copiilor supradotați

    Copiii cu inteligență peste medie nu sunt neapărat „norocoșii” care vor reuși oricum în viață. Dimpotrivă, ei au nevoie de o însoțire atentă și empatică, deoarece:

    • Au o maturitate cognitivă înaintea maturității emoționale. Gândesc profund, dar pot fi copleșiți de propriile trăiri.
    • Pun întrebări existențiale devreme. Se întreabă despre moarte, sensul vieții, suferință – uneori chiar de la 5-6 ani. Îmi amintesc si acum cum în mintea mea rulau frecvent astfel de întrebări despre viață și moarte, despre boală sau despre esența ființei umane.
    • Simt acut nedreptatea. Fie că e vorba de reguli aplicate arbitrar, fie de suferința din lume, suferă profund.
    • Sunt perfecționiști. Pot evita provocările de teamă să nu greșească sau să nu dezamăgească.
    • Au nevoie de un rost: Nu învață mecanic și nici din obligație – au nevoie să înțeleagă scopul a ceea ce fac și au o minte care face multe asocieri logice.
    • Pot fi percepuți drept „dificili”. Tocmai pentru că pun la îndoială regulile, sunt independenți în gândire și emoțional vulnerabili.

    Ce putem face ca părinți și educatori

    1. Să le oferim siguranță emoțională. Sprijinul afectiv este la fel de important ca stimularea cognitivă.
    2. Să le încurajăm exprimarea emoțiilor. Uneori, acești copii au nevoie de sprijin pentru a-și înțelege și verbaliza trăirile.
    3. Să adaptăm învățarea la nevoile lor. Nu doar mai mult, ci altfel, cu provocări autentice, cu spațiu pentru creativitate.
    4. Să le respectăm ritmul. Pot părea „avansați” într-un domeniu, dar încă „copii mici” în altul. E normal.
    5. Să le validăm trăirile. Chiar dacă par „exagerate”, sunt reale și chiar dureroase pentru ei.

    Dacă și copilul tău pare să vadă lumea altfel, să înțeleagă prea repede sau să sufere prea intens, nu îl „normaliza”. Ajută-l să își înțeleagă darul, dar și vulnerabilitățile.

    Și, mai ales, oferă-i acel spațiu sigur unde inteligența și emoția pot coexista.

    Cum arată un copil supradotat: o minte strălucită într-un suflet sensibil
    Copilul cu inteligență peste medie nu este doar „deștept”. El este un copil complex, adesea contradictoriu, care trăiește intens, înțelege mult, dar are nevoie de sprijin emoțional.

    1. Curiozitate intensă și gândire abstractă precoce
      Încă de mic, pune întrebări care par „prea mari pentru vârsta lui”:
      „De ce murim?”, „Unde se duce sufletul?”, „De ce există războaie?”
      Nu se mulțumește cu răspunsuri simple și își exprimă frustrarea când adulții ezită sau oferă explicații vagi.
    2. Capacitate de concentrare în domenii de interes
      Poate petrece ore întregi studiind insecte, planete sau istoria, dar se plictisește rapid la teme repetitive sau fără rost pentru el. Are nevoie de provocări și de libertatea de a explora.
    3. Simț al dreptății și empatie peste medie
      Are o busolă morală internă foarte clară. Suferă când vede o nedreptate, chiar și una „minoră” în ochii adulților. Poate plânge pentru un animal rănit sau pentru un coleg marginalizat. Trăiește suferința altora ca pe a sa.
    4. Perfecționism și teama de eșec
      Pentru că înțelege mult și are așteptări mari de la sine, se poate bloca în fața greșelii. Uneori evită să încerce lucruri noi ca să nu dea greș. Se judecă aspru și are nevoie de încurajare blândă, dar fermă.
    5. Umor sofisticat și creativitate aparte
      Face glume subtile, cu dublu înțeles, sau creează povești și lumi imaginare cu o coerență uimitoare. Creativitatea lui este uimitoare
    6. Hipersensibilitate emoțională
      Reacționează intens la critici, schimbări, conflicte sau eșecuri. Uneori plânge ușor, alteori se retrage în sine. Nu este „slab”, ci are un sistem nervos foarte receptiv. Această sensibilitate este darul său, dar și sursa celor mai mari provocări.
    7. Nevoia de rost
      Nu face lucruri doar pentru că „așa trebuie”. Vrea să înțeleagă scopul, să vadă impactul, să găsească un rost în ceea ce face. Când simte că ceea ce i se cere e lipsit de sens, își pierde motivația.

    Acești copii nu au doar un „coeficient de inteligență ridicat”. Ei trăiesc altfel. Iar dacă sunt sprijiniți cum trebuie – emoțional, cognitiv și relațional – pot deveni adulți străluciți, empatici și echilibrați.

  • Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate

    Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate


    Există copii care uimesc prin vocabularul lor, prin logica lor ascuțită și capacitatea de a face conexiuni complexe.

    Sunt copiii care par „mai mari decât vârsta lor”, cei care citesc enciclopedii la 6 ani sau pun întrebări filozofice la 8.

    Și totuși, unii dintre acești copii ajung să aibă note mici, crize emoționale, să pară dezorganizați sau chiar „rebeli” în fața autorității.

    Un paradox? Nu. Ci semnalul unui dezechilibru interior care, netratat, poate frâna dezvoltarea lor armonioasă.

    Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate

    1. Inteligența peste medie – un dar cu două tăișuri
    Copiii supradotați sau cu inteligență peste medie nu sunt întotdeauna cei „premianți” sau „cuminți”. Mintea lor funcționează diferit: au gândire divergentă, se plictisesc ușor, pun la îndoială regulile, vor să înțeleagă „de ce”-ul din spatele fiecărei cerințe. Într-un sistem educațional rigid sau într-un mediu familial autoritar, aceste calități devin surse de conflict.

    Un copil foarte inteligent poate refuza să facă teme nu din lene, ci pentru că nu înțelege sensul exercițiilor repetitive.

    Poate contrazice profesorul nu din lipsă de respect, ci pentru că simte o eroare logică.

    Poate părea „cu capul în nori”, dar în realitate, e prins într-un univers interior vast, pe care încă nu-l poate exprima în cuvinte simple.

    2. Emoțiile unui copil „mare” într-un corp mic
    În timp ce mintea acestor copii zboară, partea emoțională poate fi fragilă.

    Copiii cu inteligență peste medie simt totul la intensitate crescută – de la bucurie la frustrare, de la curiozitate la anxietate.

    Este ceea ce psihologii numesc supraexcitabilitate emoțională.

    Acești copii pot plânge aparent „fără motiv”, se pot închide în ei când se simt neînțeleși, pot deveni perfecționiști sau, dimpotrivă, se pot revolta împotriva presiunilor de a fi mereu „cei mai buni”. În lipsa unui sprijin emoțional constant, devin copleșiți. Și aici apare blocajul: copilul capabil „nu mai poate”.

    3. Note mici, etichete dureroase și încredere în sine zdruncinată
    Notele devin pentru acești copii mai degrabă sursa anxietății decât un indicator al valorii.

    Când nu se încadrează în așteptările adulților sau nu reușesc să obțină „10”-ul așteptat, se simt invalidați.

    Dacă în plus li se spune că „nu se străduiesc” sau „sunt leneși”, își creează o identitate de copil „nepriceput” sau „rău”.

    Anxietatea de performanță, frica de eșec sau rușinea pot duce la auto-sabotaj: refuză să mai învețe, se răzvrătesc, devin ironici, cinici sau apatici. În realitate, e doar mecanismul lor de apărare. Sub acea mască, zace un copil care nu se mai simte suficient.

    4. Rebelul anxios: semnale de alarmă
    Când copilul inteligent devine opozant, respinge regulile, sfidează, minte sau se retrage în jocuri video ori lecturi evazioniste, nu este semn că „vrea să enerveze”.

    E semnalul unui conflict interior nerezolvat. Acești copii devin „rebeli” nu pentru că nu respectă autoritatea, ci pentru că nu se simt înțeleși de ea.

    Anxietatea poate lua forma unui ADHD fals diagnosticat, a unei depresii mascate, a unor crize de furie sau somatizări.

    Copilul pare neatent? Poate mintea lui este în altă parte, în gânduri legate de sensul vieții, de moarte sau de relații complexe.

    Se comportă imprevizibil? Poate încearcă doar să obțină un minim control într-o lume care îl copleșește.

    5. Ce e de făcut?
    Conectare emoțională înainte de corectare logică.
    – Ascultă copilul fără a-l judeca sau întrerupe.
    – Validarea emoțiilor („Înțeleg că te simți trist/ furios/ dezamăgit…”) e primul pas.
    – Încurajează întrebările, chiar și cele incomode.

    Ajutor specializat
    – Un psiholog care înțelege particularitățile copiilor supradotați poate face diferența.
    – Evaluarea completă ajută la descifrarea realului potențial.

    Adaptarea mediului
    – Școala trebuie să fie partener, nu opozant.
    – Un program diferențiat, teme provocatoare, spații de exprimare liberă – toate pot susține echilibrul.
    – Acasă, rutina trebuie să includă pauze reale, timp în natură, activități sportive, activități artistice și dialog autentic.

    Copilul inteligent, dar emoțional copleșit, nu este „stricat” sau „defect”. Este un suflet sensibil care caută sens, echilibru și înțelegere într-o lume care cere, dar rareori oferă spațiu pentru autenticitate.

    În spatele unei note mici poate sta un potențial uriaș. În spatele unui comportament rebel – o nevoie mare de a fi văzut și iubit exact așa cum este.

  • Impactul etichetării asupra dezvoltării copiilor

    Impactul etichetării asupra dezvoltării copiilor

    „Ești rău!” – de ce etichetarea publică a unui copil îl rănește și nu îl ajută să se îndrepte

    În multe săli de clasă, din păcate, încă se mai aud replici precum „Ești rău!”, „Mereu faci probleme!” sau „Nu mai pot cu tine!”. Spuse cu voce tare, în fața colegilor, aceste cuvinte nu sunt simple corectări de comportament – sunt etichete care pot rămâne lipite de sufletul unui copil ani de zile.

    Eticheta nu educă – ea limitează.

    A spune unui copil că este „rău” înseamnă, de fapt, a-i lipi o etichetă identitară. Copiii nu au încă mecanismele necesare pentru a diferenția între comportament și identitate. Așadar, dacă aud în mod repetat că sunt „răi”, ajung să creadă că așa sunt – răi, imposibili, neînțeleși, respinși. Și ce face un copil care se simte deja exclus sau „defect”? Continuă să se poarte conform acestei imagini – adică, exact cum îi spune adultul că este. Se naște un cerc vicios din care cu greu se mai iese.

    Eticheta lipită de adult devine rapid și eticheta celorlalți copii.

    Când un copil este numit „rău” în fața clasei, colegii săi vor prelua cu ușurință această etichetă. De multe ori, o vor repeta – pe holuri, în pauze, la joacă – întărind izolarea copilului și sentimentul că nu aparține. În loc să se creeze un mediu incluziv și cooperant, se formează tabere: „copiii buni” vs. „copilul/copiii rău/i”. Astfel, nu doar relația dintre adult și copil are de suferit, ci și dinamica întregului grup.

    Umilința în public nu corectează – rușinează.

    A scoate un copil în fața clasei pentru a-l certa sau a-l expune verbal în fața colegilor este, de fapt, o formă de umilire. Chiar și dacă este făcută „cu intenții bune” – pentru ca ceilalți să „învețe o lecție” – efectul este negativ în ansamblu. Copilul nu se va gîndi la ceea ce a făcut, ci va rămâne cu rușinea că a fost pus într-o poziție vulnerabilă în fața grupului. Iar rușinea paralizează dezvoltarea emoțională, închide dorința de cooperare și creează distanță între copil și adultul care ar trebui să-l înțeleagă.

    Ce recomand cu tărie educatorilor și profesorilor: schimbați eticheta cu autenticitatea emoției proprii.

    În loc să spunem „Ești rău!”, putem spune:

    • „Sunt trist/ă când se întâmplă asta.”
    • „Mi-e greu să țin ora când unii copii nu ascultă.”
    • „Aș vrea să facem lucruri frumoase împreună, dar când se întrerupe ora, mă simt neputincios/neputincioasă.”
    • „Când un copil vorbește peste ceilalți sau nu respectă regulile, mă simt agitat/ă și îngrijorat/ă pentru ceilalți copii care vor să învețe sau pentru cei care nu știu încă”

    Acestea nu sunt doar replici „frumoase” – sunt pași concreți spre o cultură educațională bazată pe empatie, inteligență emoțională și relații autentice.

    Copilul are nevoie să înțeleagă efectele comportamentului său, nu să creadă că el este comportamentul său.

    Diferența aceasta, deși subtilă, este extrem de importantă. Un copil poate învăța că un comportament e nepotrivit și că are opțiuni mai bune. Dar dacă îl învățăm că el, ca persoană, este nepotrivit, i-am furat șansa de a se transforma.

    Educația adevărată se face în relație, nu prin rușinare.

    Copiii colaborează atunci când se simt văzuți, acceptați, respectați. Nu când se simt judecați, expuși sau reduși la un comportament. Oricât de greu ar fi uneori pentru un cadru didactic sau un părinte să păstreze calmul, merită să ne reamintim că un copil care se poartă „rău” este un copil care simte rău.

    Și atunci, în loc de pedeapsă, are nevoie de ghidare. În loc de rușine, are nevoie de înțelegere. În loc de „Ești rău!”, are nevoie să audă: „Comportamentul tău m-a afectat, dar tu ești important pentru mine și vreau să găsim o soluție împreună.”

    Iubirea crește iubire!

  • Copilul care evită să vorbească

    Copilul care evită să vorbească

    Copilul care evită să vorbească

    Cât de importantă este relația de atașament?

    Sunt momente în viața noastră de părinți în care ne trezim cu un bilețel, o frază rostită în șoaptă sau o privire care cere ajutor, dar nu știe cum.

    Un copil mi-a dat recent acest mesaj scris de mână: „Îmi e greu să comunic anumite lucruri care mă deranjează  deoarece nu vreau să-i deranjez/ supăr pe alții. 

    Este un semnal de alarmă, dar și un punct de plecare.

    Copiii nu se închid din senin. Închiderea emoțională este adesea o consecință a relațiilor care nu oferă suficientă siguranță, acceptare necondiționată și validare. Și aici intervine relația de atașament.

    Ce este atașamentul?

    Atașamentul este prima formă de legătură emoțională pe care copilul o dezvoltă cu persoana de referință – de obicei mama sau tatăl. Dacă această legătură este sigură, copilul va învăța că este în regulă să simtă, să plângă, să fie frustrat, să fie curios. Dacă legătura este instabilă, copilul învață că nu are cui să se adreseze când îi este greu – și închide ușa.

    De ce nu mai vorbesc copiii despre ce simt?

    Pentru că:

    • Le-a fost spus că „nu e mare lucru”.

    • Au fost criticați când au fost vulnerabili.

    • Nu au fost ascultați cu adevărat.

    • Au învățat că părintele are mereu nevoie să „rezolve”, nu doar să fie acolo.

    • Nu au avut modele de exprimare emoțională sănătoasă.

    Ce putem face ca părinți?

    • Ascultăm fără a corecta imediat. Uneori, copilul are nevoie să-și spună povestea până la capăt.

    • Validăm emoțiile. „Înțeleg că te-a deranjat.” „Pari trist, vrei să vorbim?”

    • Nu minimizăm. Ce e mic pentru noi, poate fi uriaș pentru un copil de 8 ani.

    • Creăm un spațiu sigur.  10 minute pe zi doar pentru voi, fără telefon, fără „hai mai repede”. Un moment de confesiune.

    • Cerem și noi ajutor. Să ne vadă și ei vulnerabili, dar activ implicați în propria vindecare, îi ajută să își accepte umanitatea.


    Copiii care nu pot spune ce simt, scriu. Sau cel mai adesea tac. Sau își exprimă suferința prin comportamente problematice. Când relația de atașament este solidă, copilul învață că orice emoție este binevenită și că are mereu un loc în brațele cuiva care îl înțelege.

    Haideți să le fim acei „cuiva”.