„Ești rău!” – de ce etichetarea publică a unui copil îl rănește și nu îl ajută să se îndrepte
În multe săli de clasă, din păcate, încă se mai aud replici precum „Ești rău!”, „Mereu faci probleme!” sau „Nu mai pot cu tine!”. Spuse cu voce tare, în fața colegilor, aceste cuvinte nu sunt simple corectări de comportament – sunt etichete care pot rămâne lipite de sufletul unui copil ani de zile.
Eticheta nu educă – ea limitează.
A spune unui copil că este „rău” înseamnă, de fapt, a-i lipi o etichetă identitară. Copiii nu au încă mecanismele necesare pentru a diferenția între comportament și identitate. Așadar, dacă aud în mod repetat că sunt „răi”, ajung să creadă că așa sunt – răi, imposibili, neînțeleși, respinși. Și ce face un copil care se simte deja exclus sau „defect”? Continuă să se poarte conform acestei imagini – adică, exact cum îi spune adultul că este. Se naște un cerc vicios din care cu greu se mai iese.
Eticheta lipită de adult devine rapid și eticheta celorlalți copii.
Când un copil este numit „rău” în fața clasei, colegii săi vor prelua cu ușurință această etichetă. De multe ori, o vor repeta – pe holuri, în pauze, la joacă – întărind izolarea copilului și sentimentul că nu aparține. În loc să se creeze un mediu incluziv și cooperant, se formează tabere: „copiii buni” vs. „copilul/copiii rău/i”. Astfel, nu doar relația dintre adult și copil are de suferit, ci și dinamica întregului grup.
Umilința în public nu corectează – rușinează.
A scoate un copil în fața clasei pentru a-l certa sau a-l expune verbal în fața colegilor este, de fapt, o formă de umilire. Chiar și dacă este făcută „cu intenții bune” – pentru ca ceilalți să „învețe o lecție” – efectul este negativ în ansamblu. Copilul nu se va gîndi la ceea ce a făcut, ci va rămâne cu rușinea că a fost pus într-o poziție vulnerabilă în fața grupului. Iar rușinea paralizează dezvoltarea emoțională, închide dorința de cooperare și creează distanță între copil și adultul care ar trebui să-l înțeleagă.
Ce recomand cu tărie educatorilor și profesorilor: schimbați eticheta cu autenticitatea emoției proprii.
În loc să spunem „Ești rău!”, putem spune:
- „Sunt trist/ă când se întâmplă asta.”
- „Mi-e greu să țin ora când unii copii nu ascultă.”
- „Aș vrea să facem lucruri frumoase împreună, dar când se întrerupe ora, mă simt neputincios/neputincioasă.”
- „Când un copil vorbește peste ceilalți sau nu respectă regulile, mă simt agitat/ă și îngrijorat/ă pentru ceilalți copii care vor să învețe sau pentru cei care nu știu încă”
Acestea nu sunt doar replici „frumoase” – sunt pași concreți spre o cultură educațională bazată pe empatie, inteligență emoțională și relații autentice.
Copilul are nevoie să înțeleagă efectele comportamentului său, nu să creadă că el este comportamentul său.
Diferența aceasta, deși subtilă, este extrem de importantă. Un copil poate învăța că un comportament e nepotrivit și că are opțiuni mai bune. Dar dacă îl învățăm că el, ca persoană, este nepotrivit, i-am furat șansa de a se transforma.
Educația adevărată se face în relație, nu prin rușinare.
Copiii colaborează atunci când se simt văzuți, acceptați, respectați. Nu când se simt judecați, expuși sau reduși la un comportament. Oricât de greu ar fi uneori pentru un cadru didactic sau un părinte să păstreze calmul, merită să ne reamintim că un copil care se poartă „rău” este un copil care simte rău.
Și atunci, în loc de pedeapsă, are nevoie de ghidare. În loc de rușine, are nevoie de înțelegere. În loc de „Ești rău!”, are nevoie să audă: „Comportamentul tău m-a afectat, dar tu ești important pentru mine și vreau să găsim o soluție împreună.”
Iubirea crește iubire!
