Etichetă: copii

  • De ce timpul petrecut cu copilul tău valorează mai mult decât orice cadou

    De ce timpul petrecut cu copilul tău valorează mai mult decât orice cadou

    Nu scriu aceste rânduri ca să acuz sau să critic pe cineva. Știu că fiecare părinte își iubește copilul și face tot ce poate pentru binele lui. Cu toții avem zile aglomerate, momente de epuizare și alegeri dificile de făcut. Tocmai de aceea cred că e important să vorbim, cu sinceritate și fără judecată, despre nevoile reale ale copiilor noștri și despre ce putem face, concret, pentru a le fi aproape. Nu e despre vină, ci despre soluții.

    Într-o lume tot mai agitată, în care calendarul zilnic este adesea sufocat de sarcini, termene-limită și obiective profesionale, mulți părinți ajung să înlocuiască timpul petrecut cu copiii lor cu daruri, jucării, vacanțe scumpe sau gadgeturi moderne. Intenția este una bună: încercarea de a compensa absența prin oferirea a ceva „special”. Însă realitatea emoțională a copilului funcționează după alte reguli. Pentru el, nimic nu poate înlocui prezența părintelui.

    Copiii nu măsoară dragostea în obiecte. Ei o simt în îmbrățișări, în privirile pline de atenție, în râsetele împărtășite, în momentele simple și autentice. Un copil are nevoie de confirmarea constantă că este văzut, auzit și iubit – iar această confirmare nu poate veni din lucruri materiale, ci doar din timp trăit împreună.

    Timpul – cea mai valoroasă investiție

    Când petreci timp real cu copilul tău, investești în dezvoltarea lui emoțională, intelectuală și socială. Prin joacă, povești, conversații sau activități comune, îl înveți să fie curios, să aibă încredere în sine și în ceilalți, să exploreze lumea cu siguranță și bucurie.

    În plus, timpul petrecut împreună construiește acea punte de încredere pe care copilul o va traversa în momentele dificile ale vieții. Un copil care știe că părintele îi este aproape devine un adolescent mai echilibrat și un adult capabil să creeze relații sănătoase.

    De ce nu funcționează „cumpărarea” timpului pierdut

    Mulți părinți cad în capcana gândirii că un cadou scump poate compensa absența. Din păcate, pentru copil, acest schimb nu funcționează. El poate aprecia momentul în care primește o jucărie nouă, însă bucuria este de scurtă durată. Ceea ce îi lipsește nu este obiectul, ci experiența emoțională a relației. Lipsa prezenței părintelui lasă un gol pe care lucrurile materiale nu îl pot umple.

    În timp, copilul poate învăța să asocieze iubirea cu recompensa materială, iar asta îi poate afecta modul în care va construi relațiile sale viitoare: căutând mereu validare prin obiecte sau performanțe, nu prin conexiune autentică.

    Ce înseamnă, de fapt, timp de calitate?

    Nu este vorba doar de a sta fizic lângă copil în timp ce tu ești cu gândul la altceva sau butonezi telefonul. Timpul de calitate presupune prezență reală: să asculți cu atenție ce îți povestește, să râdeți împreună, să vă jucați, să creați amintiri.

    Chiar și 20-30 de minute pe zi pot face o diferență enormă dacă sunt petrecute cu implicare și autenticitate. O conversație la cină, un joc de societate, cititul unei povești sau pur și simplu o plimbare în parc devin momente de neprețuit pentru copil.

    Ce spun studiile

    Numeroase cercetări în psihologia copilului arată că acei copii care beneficiază de atenția părinților dezvoltă o stimă de sine mai solidă, au rezultate școlare mai bune și un risc mai mic de a dezvolta probleme emoționale.

    În schimb, copiii care experimentează absența emoțională a părinților, chiar dacă sunt răsfățați material, pot suferi de anxietate, dificultăți de atașament sau comportamente de compensare.

    Timpul trece mai repede decât credem

    Copilăria este scurtă. Anii în care copiii au nevoie și își doresc cu adevărat să petreacă timp cu părinții lor sunt surprinzător de puțini. Mai târziu, când cresc și își caută independența, părintele realizează adesea că a pierdut șansa de a clădi acea relație profundă.

    De aceea, e esențial să alegem conștient acum: să oferim mai mult din timpul nostru decât din portofelul nostru.

    Cum putem începe concret?

    Stabilește momente clare în program doar pentru copilul tău, fără alte distrageri.

    Fii atent la nevoile lui emoționale: întreabă-l cum se simte, ce l-a bucurat sau ce l-a supărat.

    Fii prezent: închide telefonul, lasă grijile pentru alt moment și dedică-te complet timpului împreună.

    Creează tradiții: fie că e vorba de o seară de film, un joc în familie sau o ieșire săptămânală, tradițiile întăresc sentimentul de apartenență.

    Ascultă mai mult decât vorbești: adesea, copiii vor doar să fie auziți fără a primi imediat sfaturi sau corecturi.

    Timpul nu poate fi cumpărat. Nu poate fi recuperat și nu poate fi ambalat într-o cutie frumoasă. Dar ceea ce poate fi făcut astăzi este să alegem să fim prezenți. Să oferim copilului nostru ceea ce are nevoie cel mai mult: dragoste, atenție și momente împreună. Aceste daruri nu se vor demoda niciodată și vor rămâne cu el întreaga viață.

  • Regula lui 3: Cum ne ajută să ieșim din zona lui „NU”

    Regula lui 3: Cum ne ajută să ieșim din zona lui „NU”

    Adela Ioana Târziu Grăjdeanu

    „Nu-mi place.” „Nu pot.” „Nu înțeleg.”

    În cabinetul de psihoterapie, am observat un tipar comun la mulți dintre ceoncu care lucrez, copiii și adolescenții cu care lucrez: își pun singuri bariere mentale. Spun repede „nu-mi place”, „nu pot”, „nu-mi iese”, fără să își dea șansa reală să încerce sau să descopere ceva nou. Aceste reacții sunt adesea automate, născute din frică, nesiguranță sau obișnuință. Așa s-a născut, în mintea mea, în mod natural, regula lui 3 – o invitație simplă, dar extrem de eficientă, de a încerca de trei ori, în momente diferite, înainte de a trage o concluzie.

    Am propus în timp această regulă ca un exercițiu de deschidere, răbdare și curaj, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Și, cu timpul, am văzut cum îi ajută să iasă din zona blocajelor, să câștige încredere și să descopere lucruri la care altfel ar fi renunțat din prima

    Câte dintre aceste „nu-uri” ți-au trecut prin minte în ultima săptămână?

    Poate a fost vorba despre un fel de mâncare nou, un exercițiu de matematică mai greu, o activitate nouă la școală sau o persoană pe care nu ai înțeles-o din prima. Toate aceste „NU-uri” pot deveni bariere care ne țin în loc, dar există o regulă simplă care te poate ajuta să treci peste ele: regula lui 3.

    Ce este regula lui 3?

    Regula lui 3 este un angajament față de tine însuți: încerci ceva de cel puțin trei ori, în momente diferite, înainte de a decide că nu e pentru tine.

    Nu e vorba de a te forța sau de a te păcăli, ci de a-ți da timp să înțelegi, să te acomodezi și să vezi dincolo de prima impresie.

    Exemplu: mâncarea

    Ai gustat vreodată o mâncare nouă și ți s-a părut ciudată? Prima reacție poate fi: bleah, nu-mi place. Dar dacă îți propui să mai încerci de două ori, în zile și contexte diferite, s-ar putea să observi altceva: gustul nu mai pare atât de străin, ba chiar îți trezește curiozitatea. De ce? Pentru că gusturile noastre se educă și au nevoie de timp.

    Exemplu: o problemă de matematică

    La prima vedere, un exercițiu greu pare imposibil. Îți vine să renunți. Dar dacă iei o pauză și revii a doua oară, începi să vezi altfel datele. A treia oară, poate chiar găsești o metodă de rezolvare.

    Mintea are nevoie de timp să se „așeze”, iar pauzele dintre încercări o ajută să creeze noi conexiuni.

    De ce funcționează regula lui 3?

    1. Schimbă perspectiva

    Prima impresie este adesea înșelătoare. Când revenim asupra unei experiențe, o vedem cu alți ochi – mai puțin emoționali, mai deschiși.

    Sau dacă nu e înșelătoare, ne sădește în minte și în inima o opinie, a doua oară avem alta perspectivă și apoi o alta.

    2. Antrenează răbdarea și perseverența

    Într-o lume a reacțiilor rapide, regula lui 3 ne învață să nu tragem concluzii pripite. Ea ne invită să dăm o șansă reală lucrurilor și oamenilor.

    3. Dezvoltă flexibilitatea mentală

    A repeta o experiență înseamnă a-ți exersa capacitatea de adaptare. Nu mai ești prizonierul obiceiurilor sau al fricii de nou.

    4. Ajută la autocunoaștere

    De multe ori, spunem „nu-mi place” din reflex. Când îți dai voie să încerci de mai multe ori, începi să-ți cunoști mai bine gusturile, limitele și capacitățile reale.

    Ce înseamnă, de fapt, „să încerci de 3 ori”?

    Nu e vorba de a forța ceva, ci de a reveni în momente diferite (nu toate în același minut).

    Între încercări, ia o pauză: mergi la o plimbare, schimbă activitatea, discută cu cineva.

    Apoi revino – și observă ce s-a schimbat în tine.

    Dacă nici după a treia încercare nu funcționează, atunci poți spune: am încercat și știu sigur că nu e pentru mine.

    Regula lui 3 te scoate din zona lui NU

    Zona lui NU este acea stare în care respingi din reflex tot ce nu cunoști, tot ce pare greu, tot ce te scoate din obișnuit.

    Este o zonă confortabilă, dar mică. Fiecare NU pe care îl depășești îți lărgește lumea.

    Fiecare „hai să mai încerc o dată” e un pas în afara acestei limite. Și fiecare pas te apropie de ceva ce poate îți va plăcea, îți va ieși, îți va deschide noi perspective.

    Pentru părinți și profesori: învățați-i pe copii regula lui 3

    Este o regulă simplă ce poate fi aplicată la orice vârstă și în orice context: teme, relații, gusturi, emoții, activități. Copiii care învață să revină asupra unui lucru de mai multe ori devin mai răbdători, mai siguri pe ei, mai încrezători în propria capacitate de creștere.

    Regula lui 3 nu garantează că-ți va plăcea tot ce încerci, dar îți garantează că vei lua decizii mai înțelepte și asumate. Te va ajuta să spui NU mai rar și DA mai conștient.

    Data viitoare când vrei să renunți, întreabă-te:

    Am încercat de 3 ori având mintea deschisă, fiind curios?

  • Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: Teama, vocea critică și neîncrederea copiilor în ei înșiși

    Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: Teama, vocea critică și neîncrederea copiilor în ei înșiși

    Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: între teamă, neîncredere și perfecționism

    „Nu pot.”
    „Nu știu.”
    „Nu are rost, oricum o să greșesc.”
    „Sunt prost.”

    Sunt expresii pe care le aud frecvent în cabinet, venind de la copii care, în realitate, ar putea face multe – dacă nu s-ar teme, dacă nu s-ar simți judecați, dacă ar simți că au voie să greșească.

    În spatele acestui aparent simplu „nu pot” se ascund emoții complexe, dureroase, care cer să fie înțelese, validate și conținute.

    1. „Nu pot” ca mască pentru teamă

    Pentru mulți copii, „nu pot” este o formă mascată de teamă:

    Teama de eșec

    Teama de a fi comparat cu ceilalți

    Teama de a fi judecat sau respins

    Teama de a nu fi iubit dacă nu reușește

    ATENȚIE : Acești copii nu se tem de sarcină în sine, ci de ceea ce înseamnă un posibil eșec în ochii adulților importanți din viața lor.

    1. Perfecționismul paralizant

    Uneori, în spatele lui „nu pot” se află un copil cu standarde mult prea înalte pentru vârsta lui. Un perfecționist precoce, care nu îndrăznește să înceapă dacă nu este sigur că va ieși perfect.

    Perfecționismul poate fi alimentat de:

    Așteptări parentale nerealiste

    Presiunea performanței școlare

    Lipsa permisiunii de a greși

    Perfecționismul – masca a unui copil foarte inteligent și sensibil

    De multe ori, în cabinet, perfecționismul este văzut ca o „problemă de corectat”. Însă, ca psiholog și psihoterapeut, știu că în spatele acestei nevoi de perfecțiune se ascunde adesea un copil extrem de inteligent, introspectiv și sensibil.

    Copiii perfecționiști nu sunt „prea exigenți” întâmplător. Sunt copii care:

    • observă detalii pe care alții nu le văd
    • au o capacitate de autoanaliză peste medie
    • gândesc în termeni de „bine” și „corect” încă de mici
    • simt cu durere dezamăgirea sau critica
    • pot intui sau imagina așteptările nespuse ale adulților

    Acești copii nu urmăresc perfecțiunea din vanitate, ci dintr-o nevoie de validare și siguranță.

    Acești copii preferă să nu încerce deloc decât să încerce și să nu reușească „destul de bine”.

    1. Vocea critică din interior

    Copiii interiorizează foarte repede vocea adultului. Cei care aud des „nu ești atent”, „iar ai greșit”, „nu vezi ce ușor e pentru ceilalți?” dezvoltă o voce critică internă, care le șoptește mereu că nu sunt suficienți.

    „Nu pot” devine astfel o formă de resemnare: copilul crede că nu merită să încerce.

    1. Anxietatea de performanță

    Unii copii trăiesc în permanență cu frica de a fi evaluați, notați, observați. Această anxietate de performanță se manifestă adesea prin:

    Evitarea temelor grele

    Refuzul de a participa la ore

    Renunțarea la concursuri sau proiecte

    Pentru ei, „nu pot” este o baricadă protectoare împotriva unui stres pe care nu îl pot gestiona încă.

    1. Neîncrederea în sine

    În spatele unui „nu pot” se află adesea un copil care nu crede că are valoare în afara reușitei.

    Poate a fost comparat des cu alți copii

    Poate nu i-au fost recunoscute sau doar văzute calitățile

    Poate nu a fost lăsat să învețe prin încercare și eroare

    Această neîncredere se instalează ca un virus tăcut care le blochează curiozitatea, inițiativa și curajul.

    Sau din propria voce critică.

    1. Etichetele – autoîmplinirea profeției…

    Etichetele ca „ești leneș”, „ești neatent”, „nu te duce capul”, ”te duce capul, dar nu vrei” se lipesc adânc și dureros. Copilul ajunge să creadă că nu are rost să încerce, pentru că deja i s-a spus cine e. „Nu pot” devine o profeție care se autoîmplinește.

    Ce are nevoie copilul când spune „nu pot”?

    Nu sfaturi. Nu insistență. Nu explicații. Ci:

    Validare emoțională: „Îți e greu acum și e în regulă.”

    Comunicare autentică: „Sunt lângă tine, hai să încercăm împreună.”

    Spațiu de încercare fără presiune

    Permisiunea de a greși: „A greși e un pas în învățare, nu o tragedie.”

    Oglindire de folos și realistă: „Ai mai reușit lucruri grele înainte. Poți și acum.”

    Reflecție pentru părinți și profesori

    Când auziți „nu pot”, întrebați-vă:

    Ce simte copilul acum?

    Ce mesaj interior și-a spus despre sine?

    Cum pot eu să-l ajut să se vadă altfel?

    „Nu pot” nu e un verdict. E o fereastră deschisă spre o lume interioară bogată, dar adesea rănită. Iar rolul nostru, ca părinți, educatori sau terapeuți, nu este să forțăm fereastra să se închidă, ci să fim acolo, blând, când copilul are curajul să o deschidă puțin câte puțin.

    Ce să NU spui când copilul spune „nu pot”

    Cuvintele contează. Iată ce e bine să evităm:

    „Ba da, sigur că poți!” – sună ca o negare a ceea ce simte copilul

    „E ușor, toți copiii fac asta!” – declanșează comparația și rușinea

    „Nu mai spune prostii!” – adâncește vocea critică deja existentă

    Toate aceste răspunsuri, deși bine intenționate, pot deveni pentru copil o formă subtilă de invalidare. Când copilul spune „nu pot”, ceea ce exprimă de fapt nu este o lipsă de capacitate, ci o emoție profundă: teamă, rușine, nesiguranță sau chiar un perfecționism paralizant.

    Ca psiholog și psihoterapeut, văd des în cabinet copii care își blochează inițiativa din cauza acestor emoții. Iar cheia nu este să îi „motivăm” rapid, ci să le vedem emoția și să o conținem.

    Primul pas: Validarea emoției

    Când copilul spune „nu pot”, răspunsul ideal începe cu empatie și curiozitate:

    „Ce te face să simți că nu poți?”
    „Te-a speriat ceva?”
    „Vrei să-mi spui ce ai simțit în momentul ăsta    ?”

    Copilul are nevoie să știe că îi vedem emoția, nu că vrem să o „reparăm” rapid. Asta creează spațiul pentru reconectare și deschidere la nou, la comunicare, la prezentă.

    Exemplu din cabinet: Desenul fără presiune

    În cabinetul meu, atunci când desenăm împreună, le spun copiilor dinainte:

    „Aici nu e un examen. Nu e un concurs de desen. Nu e o școală de artă. Aici desenăm pentru că vrem să ne exprimăm. Nu contează tehnica.”

    De multe ori, copiii ezită să deseneze, spunând „Nu știu să desenez.” Dar în spate nu este lipsa de abilitate, ci frica de a fi evaluați, comparați, criticați.

    Îi încurajez astfel:

    „Sigur că este loc să învățăm mereu lucruri noi. Dar aici avem voie să greșim. Și dacă ai impresia că nu iese bine, poți să-mi ceri ajutorul. Putem să învățăm împreună.”

    Ce funcționează în locul încurajărilor grăbite?

    1. Validarea emoției

    „E în regulă să te simți nesigur uneori.”

    1. Reflectarea trăirii

    „Pari puțin speriat… e prima dată când încerci?”

    1. Crearea unui spațiu sigur de explorare

    „Aici nu trebuie să iasă perfect. Poți doar să încerci.”

    1. Oferirea sprijinului, nu a presiunii

    „Dacă ai nevoie de ajutor, sunt lângă tine.”

    1. Înlocuirea comparației cu progresul personal

    „Uite cât ai crescut față de cum făceai acum o lună!”

    Ce învață copilul când îl vedem cu adevărat

    Când nu grăbim copilul să „poată”, ci îl însoțim acolo unde este, el învață că:

    Este văzut și acceptat cu tot cu fricile și neputințele lui

    Emoțiile sale sunt valide și gestionabile

    Are voie să greșească și să ceară ajutor

    Curajul vine mai degrabă din prezentă și conectare cu nevoia, cu emoția, nu din presiune.

    Ajută-l să le înțeleagă și să transforme emoțiile – cu blândețe și încredere.


    Programează o sesiune de consiliere pentru copilul tău:

    0734131377 – whatsapp [email protected]

    Contactează-mă pentru workshopuri dedicate părinților:

  • Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate

    Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate


    Există copii care uimesc prin vocabularul lor, prin logica lor ascuțită și capacitatea de a face conexiuni complexe.

    Sunt copiii care par „mai mari decât vârsta lor”, cei care citesc enciclopedii la 6 ani sau pun întrebări filozofice la 8.

    Și totuși, unii dintre acești copii ajung să aibă note mici, crize emoționale, să pară dezorganizați sau chiar „rebeli” în fața autorității.

    Un paradox? Nu. Ci semnalul unui dezechilibru interior care, netratat, poate frâna dezvoltarea lor armonioasă.

    Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate

    1. Inteligența peste medie – un dar cu două tăișuri
    Copiii supradotați sau cu inteligență peste medie nu sunt întotdeauna cei „premianți” sau „cuminți”. Mintea lor funcționează diferit: au gândire divergentă, se plictisesc ușor, pun la îndoială regulile, vor să înțeleagă „de ce”-ul din spatele fiecărei cerințe. Într-un sistem educațional rigid sau într-un mediu familial autoritar, aceste calități devin surse de conflict.

    Un copil foarte inteligent poate refuza să facă teme nu din lene, ci pentru că nu înțelege sensul exercițiilor repetitive.

    Poate contrazice profesorul nu din lipsă de respect, ci pentru că simte o eroare logică.

    Poate părea „cu capul în nori”, dar în realitate, e prins într-un univers interior vast, pe care încă nu-l poate exprima în cuvinte simple.

    2. Emoțiile unui copil „mare” într-un corp mic
    În timp ce mintea acestor copii zboară, partea emoțională poate fi fragilă.

    Copiii cu inteligență peste medie simt totul la intensitate crescută – de la bucurie la frustrare, de la curiozitate la anxietate.

    Este ceea ce psihologii numesc supraexcitabilitate emoțională.

    Acești copii pot plânge aparent „fără motiv”, se pot închide în ei când se simt neînțeleși, pot deveni perfecționiști sau, dimpotrivă, se pot revolta împotriva presiunilor de a fi mereu „cei mai buni”. În lipsa unui sprijin emoțional constant, devin copleșiți. Și aici apare blocajul: copilul capabil „nu mai poate”.

    3. Note mici, etichete dureroase și încredere în sine zdruncinată
    Notele devin pentru acești copii mai degrabă sursa anxietății decât un indicator al valorii.

    Când nu se încadrează în așteptările adulților sau nu reușesc să obțină „10”-ul așteptat, se simt invalidați.

    Dacă în plus li se spune că „nu se străduiesc” sau „sunt leneși”, își creează o identitate de copil „nepriceput” sau „rău”.

    Anxietatea de performanță, frica de eșec sau rușinea pot duce la auto-sabotaj: refuză să mai învețe, se răzvrătesc, devin ironici, cinici sau apatici. În realitate, e doar mecanismul lor de apărare. Sub acea mască, zace un copil care nu se mai simte suficient.

    4. Rebelul anxios: semnale de alarmă
    Când copilul inteligent devine opozant, respinge regulile, sfidează, minte sau se retrage în jocuri video ori lecturi evazioniste, nu este semn că „vrea să enerveze”.

    E semnalul unui conflict interior nerezolvat. Acești copii devin „rebeli” nu pentru că nu respectă autoritatea, ci pentru că nu se simt înțeleși de ea.

    Anxietatea poate lua forma unui ADHD fals diagnosticat, a unei depresii mascate, a unor crize de furie sau somatizări.

    Copilul pare neatent? Poate mintea lui este în altă parte, în gânduri legate de sensul vieții, de moarte sau de relații complexe.

    Se comportă imprevizibil? Poate încearcă doar să obțină un minim control într-o lume care îl copleșește.

    5. Ce e de făcut?
    Conectare emoțională înainte de corectare logică.
    – Ascultă copilul fără a-l judeca sau întrerupe.
    – Validarea emoțiilor („Înțeleg că te simți trist/ furios/ dezamăgit…”) e primul pas.
    – Încurajează întrebările, chiar și cele incomode.

    Ajutor specializat
    – Un psiholog care înțelege particularitățile copiilor supradotați poate face diferența.
    – Evaluarea completă ajută la descifrarea realului potențial.

    Adaptarea mediului
    – Școala trebuie să fie partener, nu opozant.
    – Un program diferențiat, teme provocatoare, spații de exprimare liberă – toate pot susține echilibrul.
    – Acasă, rutina trebuie să includă pauze reale, timp în natură, activități sportive, activități artistice și dialog autentic.

    Copilul inteligent, dar emoțional copleșit, nu este „stricat” sau „defect”. Este un suflet sensibil care caută sens, echilibru și înțelegere într-o lume care cere, dar rareori oferă spațiu pentru autenticitate.

    În spatele unei note mici poate sta un potențial uriaș. În spatele unui comportament rebel – o nevoie mare de a fi văzut și iubit exact așa cum este.

  • Impactul etichetării asupra dezvoltării copiilor

    Impactul etichetării asupra dezvoltării copiilor

    „Ești rău!” – de ce etichetarea publică a unui copil îl rănește și nu îl ajută să se îndrepte

    În multe săli de clasă, din păcate, încă se mai aud replici precum „Ești rău!”, „Mereu faci probleme!” sau „Nu mai pot cu tine!”. Spuse cu voce tare, în fața colegilor, aceste cuvinte nu sunt simple corectări de comportament – sunt etichete care pot rămâne lipite de sufletul unui copil ani de zile.

    Eticheta nu educă – ea limitează.

    A spune unui copil că este „rău” înseamnă, de fapt, a-i lipi o etichetă identitară. Copiii nu au încă mecanismele necesare pentru a diferenția între comportament și identitate. Așadar, dacă aud în mod repetat că sunt „răi”, ajung să creadă că așa sunt – răi, imposibili, neînțeleși, respinși. Și ce face un copil care se simte deja exclus sau „defect”? Continuă să se poarte conform acestei imagini – adică, exact cum îi spune adultul că este. Se naște un cerc vicios din care cu greu se mai iese.

    Eticheta lipită de adult devine rapid și eticheta celorlalți copii.

    Când un copil este numit „rău” în fața clasei, colegii săi vor prelua cu ușurință această etichetă. De multe ori, o vor repeta – pe holuri, în pauze, la joacă – întărind izolarea copilului și sentimentul că nu aparține. În loc să se creeze un mediu incluziv și cooperant, se formează tabere: „copiii buni” vs. „copilul/copiii rău/i”. Astfel, nu doar relația dintre adult și copil are de suferit, ci și dinamica întregului grup.

    Umilința în public nu corectează – rușinează.

    A scoate un copil în fața clasei pentru a-l certa sau a-l expune verbal în fața colegilor este, de fapt, o formă de umilire. Chiar și dacă este făcută „cu intenții bune” – pentru ca ceilalți să „învețe o lecție” – efectul este negativ în ansamblu. Copilul nu se va gîndi la ceea ce a făcut, ci va rămâne cu rușinea că a fost pus într-o poziție vulnerabilă în fața grupului. Iar rușinea paralizează dezvoltarea emoțională, închide dorința de cooperare și creează distanță între copil și adultul care ar trebui să-l înțeleagă.

    Ce recomand cu tărie educatorilor și profesorilor: schimbați eticheta cu autenticitatea emoției proprii.

    În loc să spunem „Ești rău!”, putem spune:

    • „Sunt trist/ă când se întâmplă asta.”
    • „Mi-e greu să țin ora când unii copii nu ascultă.”
    • „Aș vrea să facem lucruri frumoase împreună, dar când se întrerupe ora, mă simt neputincios/neputincioasă.”
    • „Când un copil vorbește peste ceilalți sau nu respectă regulile, mă simt agitat/ă și îngrijorat/ă pentru ceilalți copii care vor să învețe sau pentru cei care nu știu încă”

    Acestea nu sunt doar replici „frumoase” – sunt pași concreți spre o cultură educațională bazată pe empatie, inteligență emoțională și relații autentice.

    Copilul are nevoie să înțeleagă efectele comportamentului său, nu să creadă că el este comportamentul său.

    Diferența aceasta, deși subtilă, este extrem de importantă. Un copil poate învăța că un comportament e nepotrivit și că are opțiuni mai bune. Dar dacă îl învățăm că el, ca persoană, este nepotrivit, i-am furat șansa de a se transforma.

    Educația adevărată se face în relație, nu prin rușinare.

    Copiii colaborează atunci când se simt văzuți, acceptați, respectați. Nu când se simt judecați, expuși sau reduși la un comportament. Oricât de greu ar fi uneori pentru un cadru didactic sau un părinte să păstreze calmul, merită să ne reamintim că un copil care se poartă „rău” este un copil care simte rău.

    Și atunci, în loc de pedeapsă, are nevoie de ghidare. În loc de rușine, are nevoie de înțelegere. În loc de „Ești rău!”, are nevoie să audă: „Comportamentul tău m-a afectat, dar tu ești important pentru mine și vreau să găsim o soluție împreună.”

    Iubirea crește iubire!

  • Vreau să vorbesc cu părinții mei…

    Vreau să vorbesc cu părinții mei…

    „Vreau să vorbesc cu părinții mei, dar înainte să îmi spun părerea, ei spun că orice altă opinie față de a lor este greșită și îmi este frică să le mai vorbesc ce cred.”
    Acesta este biletul anonim al unui adolescent
    „Mi-e frică să le mai spun ce cred” – când copilul tace de teamă, nu din lipsă de idei
    Ca psiholog, aud des această propoziție rostită timid sau notată pe un colț de hârtie:
    „Vreau să vorbesc cu părinții mei, dar mi-e frică. Orice părere diferită e considerată greșită.”
    Aceasta nu este doar o frustrare a adolescenței. Este un semnal de alarmă. Un copil care nu se mai simte liber să se exprime devine un adolescent interiorizat, un tânăr confuz, un adult cu voce stinsă. Iar asta nu pentru că părintele nu a iubit, ci pentru că, uneori, iubirea a fost exprimată cu autoritate, teamă, așteptări sau corectitudine absolută – în loc de ascultare și deschidere spre celălalt.
    De ce se întâmplă asta?
    1. Părinții vor binele copilului, dar uneori opiniile impuse nu funcționează.
    Dorința sinceră de a ghida copilul devine, fără intenție, în astfel de situații o formă de respingere a individualității lui fără drept la replică. E ca și cum i-aș spune: Tu nu contezi.
    2. Copilul simte că greșeala nu e tolerată
    Dacă orice părere diferită este „corectată”, copilul nu învață să argumenteze, ci să tacă.
    3. Frica de reacții exagerate
    Critica dură, ironia, schimbările de ton sau privirile tăioase îl fac să anticipeze că „e mai bine să nu zic nimic”.
    Adesea am auzit de la adolescenți: după față mamei/tatălui știu ce trebuie să spun ca să nu fie probleme.
    4. Lipsa unui spațiu sigur de comunicare
    Dialogul autentic are nevoie de timp, răbdare și absența unei „note” la final. Când copilul simte că va fi evaluat, nu se mai deschide.
    Care sunt consecințele?
    • Un copil care nu se simte ascultat nu va veni să spună ce-l doar
    • Va învăța să se conformeze sau să se revolte, nu să coopereze.
    • Va ascunde, va minți sau va evita, în loc să ceară ajutor.
    • Va dezvolta anxietate, teamă de greșeală, perfecționism toxic sau lipsă de încredere în sine.
    Ce pot face părinții – soluții clare și empatice
    1. Ascultă mai mult decât corectezi
    Nu e important să ai dreptate întotdeauna. E important ca vocea copilului tău să nu se piardă în propria casă.
    2. Spune: „Îți înțeleg punctul de vedere, chiar dacă e diferit de al meu.”
    Asta nu înseamnă că renunți la limite sau valori – înseamnă că îi permiți copilului să devină un om întreg.
    3. Pune întrebări care încurajează reflecția, nu interogarea:
    „Cum ai ajuns la concluzia asta?” e mai constructiv decât „Cum poți gândi așa?”
    4. Acceptă greșelile ca parte din procesul de creștere
    Un copil nu învață din frică, ci din libertatea de a explora și de a fi sprijinit, nu doborât, când greșește.
    5. Reflectează la propriile mesaje din copilărie
    Poate și tu, ca părinte, ai fost „corectat mereu” și ai simțit că părerile tale nu contau. Acum ai șansa să vindeci, nu să repeți.
    Pentru copii și adolescenți – curajul de a vorbi contează!

    Părintele nu trebuie să fie perfect – doar disponibil și curios

    Nu e niciodată prea târziu să reconstruiești puntea dintre tine și copilul tău. Ascultarea este primul pas. Adevărata autoritate se bazează pe relație, nu pe control. Iar relația se naște din respect reciproc și încredere.

    Este firesc să îți dorești să îți ajuți copilul. Ca părinte, ai experiență de viață, vezi riscuri pe care copilul nu le vede și vrei să îl protejezi. Este natural să oferi sfaturi, păreri și direcții – face parte din rolul tău. Însă modul în care o faci contează enorm. Nu pentru că trebuie să dai multe explicații, ci pentru că tonul face muzica, iar prezența ta, calmă și deschisă să şi asculte, transmite copilului că este în siguranță să vorbească, chiar dacă nu e de acord pe loc.

    Un copil nu are nevoie să i se impună adevărul, ci să înțeleagă valoarea lui. Și va face asta mai ușor atunci când simte că e ascultat, respectat și că are voie să gândească cu mintea lui, în ritmul lui. Nu e vorba despre a renunța la autoritate, ci despre a o pune în slujba unei relații care hrănește, nu înfricoșează.

    Cum te apropii de copilul tău – cu blândețe, curaj și răbdare

    Pubertatea este una dintre cele mai fragile și tulburi etape din viața copilului tău. Este o perioadă în care trupul se transformă, emoțiile o iau razna, identitatea se caută, iar vocea părinților pare să fie tot mai estompată în zgomotul lumii. Într-o eră dominată de rețele sociale, influenceri și mesaje contradictorii, copilul tău are nevoie de tine mai mult ca oricând. Dar nu în orice fel.

    Iată câteva sfaturi care pot face o diferență :

    1. Fii acolo – fără să invadezi

    Prezența ta calmă, constantă și necondiționată este fundamentul siguranței lui emoționale. Nu trebuie să cunoşti tot ce face, dar trebuie să știe că poate veni oricând la tine. Nu-l sufoca cu întrebări, dar arată-i că ești interesat(ă) sincer.

    „Sunt aici, oricând ai nevoie. Chiar și când nu știi cum să spui ce simți.”

    2. Ascultă fără să judeci

    Mulți copii se retrag pentru că se tem de reacții: mustrări, ironii, comparații.
    Când îți spune ceva, nu-l corecta imediat. Ascultă. Reflectează. Răspunde cu empatie, chiar dacă nu ești de acord.

    „Îți mulțumesc că ai avut curajul să îmi spui asta. Mă bucur că pot să te aud.”

    3. Coboară-te la nivelul lui, dar rămâi adultul

    Apropierea nu înseamnă să fii „cel mai bun prieten”, ci să fii adultul cald și ferm de care are nevoie şi căruia poate să îi împartăsească confidenţele. Explică-i lumea, dar și greșelile, fără să-l dobori.

    „Poate nu vei fi mereu de acord cu mine. Dar te voi iubi mereu și voi fi alături de tine.”

    4. Fii atent la ce NU spune

    Uneori, tăcerea, schimbările bruște de comportament, izolarea sau iritabilitatea sunt semne ale unei suferințe interioare.
    Nu îl presa să vorbească, dar creează contexte care să îl determine să facă pasul spre comunicare – o plimbare, o activitate împreună, o întrebare sinceră spusă cu calm.

    5. Oferă repere clare, nu frică

    Copiii au nevoie de limite, dar nu de rigiditate. Au nevoie de reguli, dar nu de impunere brutală. Explică „de ce-urile” și nu transforma regulile în ziduri, ci în puncţi de sprijin.

    6. Arată-i că are valoare pentru cine este, nu doar pentru ce face

    Într-o lume care cere performanță, validare online și imagine perfectă, copilul tău are nevoie să știe că este suficient așa cum este.
    Apreciază-i efortul, curajul, empatia, nu doar notele sau reușitele.

    7. Protejează-l fără să-l controlezi

    Vorbește deschis despre pericolele de pe internet, despre presiunea socială, despre intimitate, bullying și sănătatea emoțională. Nu cu morală, ci cu sinceritate.
    Creează spațiu pentru întrebări incomode. Fii sursa lui de adevăr, înainte să caute altundeva.

    Pubertatea este o perioadă în care copilul pare să se îndepărteze – dar de fapt, îți testează dragostea.
    Fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare „nu vreau să vorbesc” e o întrebare nerostită:

    „Mă iubești și așa, când nu sunt perfect?”

    Dacă răspunsul tău rămâne „Da”, spus cu calm, răbdare și prezență, vei construi o relație care va dura o viață.