Etichetă: DEZVOLTARE EMOTIONALA

  • De ce timpul petrecut cu copilul tău valorează mai mult decât orice cadou

    De ce timpul petrecut cu copilul tău valorează mai mult decât orice cadou

    Nu scriu aceste rânduri ca să acuz sau să critic pe cineva. Știu că fiecare părinte își iubește copilul și face tot ce poate pentru binele lui. Cu toții avem zile aglomerate, momente de epuizare și alegeri dificile de făcut. Tocmai de aceea cred că e important să vorbim, cu sinceritate și fără judecată, despre nevoile reale ale copiilor noștri și despre ce putem face, concret, pentru a le fi aproape. Nu e despre vină, ci despre soluții.

    Într-o lume tot mai agitată, în care calendarul zilnic este adesea sufocat de sarcini, termene-limită și obiective profesionale, mulți părinți ajung să înlocuiască timpul petrecut cu copiii lor cu daruri, jucării, vacanțe scumpe sau gadgeturi moderne. Intenția este una bună: încercarea de a compensa absența prin oferirea a ceva „special”. Însă realitatea emoțională a copilului funcționează după alte reguli. Pentru el, nimic nu poate înlocui prezența părintelui.

    Copiii nu măsoară dragostea în obiecte. Ei o simt în îmbrățișări, în privirile pline de atenție, în râsetele împărtășite, în momentele simple și autentice. Un copil are nevoie de confirmarea constantă că este văzut, auzit și iubit – iar această confirmare nu poate veni din lucruri materiale, ci doar din timp trăit împreună.

    Timpul – cea mai valoroasă investiție

    Când petreci timp real cu copilul tău, investești în dezvoltarea lui emoțională, intelectuală și socială. Prin joacă, povești, conversații sau activități comune, îl înveți să fie curios, să aibă încredere în sine și în ceilalți, să exploreze lumea cu siguranță și bucurie.

    În plus, timpul petrecut împreună construiește acea punte de încredere pe care copilul o va traversa în momentele dificile ale vieții. Un copil care știe că părintele îi este aproape devine un adolescent mai echilibrat și un adult capabil să creeze relații sănătoase.

    De ce nu funcționează „cumpărarea” timpului pierdut

    Mulți părinți cad în capcana gândirii că un cadou scump poate compensa absența. Din păcate, pentru copil, acest schimb nu funcționează. El poate aprecia momentul în care primește o jucărie nouă, însă bucuria este de scurtă durată. Ceea ce îi lipsește nu este obiectul, ci experiența emoțională a relației. Lipsa prezenței părintelui lasă un gol pe care lucrurile materiale nu îl pot umple.

    În timp, copilul poate învăța să asocieze iubirea cu recompensa materială, iar asta îi poate afecta modul în care va construi relațiile sale viitoare: căutând mereu validare prin obiecte sau performanțe, nu prin conexiune autentică.

    Ce înseamnă, de fapt, timp de calitate?

    Nu este vorba doar de a sta fizic lângă copil în timp ce tu ești cu gândul la altceva sau butonezi telefonul. Timpul de calitate presupune prezență reală: să asculți cu atenție ce îți povestește, să râdeți împreună, să vă jucați, să creați amintiri.

    Chiar și 20-30 de minute pe zi pot face o diferență enormă dacă sunt petrecute cu implicare și autenticitate. O conversație la cină, un joc de societate, cititul unei povești sau pur și simplu o plimbare în parc devin momente de neprețuit pentru copil.

    Ce spun studiile

    Numeroase cercetări în psihologia copilului arată că acei copii care beneficiază de atenția părinților dezvoltă o stimă de sine mai solidă, au rezultate școlare mai bune și un risc mai mic de a dezvolta probleme emoționale.

    În schimb, copiii care experimentează absența emoțională a părinților, chiar dacă sunt răsfățați material, pot suferi de anxietate, dificultăți de atașament sau comportamente de compensare.

    Timpul trece mai repede decât credem

    Copilăria este scurtă. Anii în care copiii au nevoie și își doresc cu adevărat să petreacă timp cu părinții lor sunt surprinzător de puțini. Mai târziu, când cresc și își caută independența, părintele realizează adesea că a pierdut șansa de a clădi acea relație profundă.

    De aceea, e esențial să alegem conștient acum: să oferim mai mult din timpul nostru decât din portofelul nostru.

    Cum putem începe concret?

    Stabilește momente clare în program doar pentru copilul tău, fără alte distrageri.

    Fii atent la nevoile lui emoționale: întreabă-l cum se simte, ce l-a bucurat sau ce l-a supărat.

    Fii prezent: închide telefonul, lasă grijile pentru alt moment și dedică-te complet timpului împreună.

    Creează tradiții: fie că e vorba de o seară de film, un joc în familie sau o ieșire săptămânală, tradițiile întăresc sentimentul de apartenență.

    Ascultă mai mult decât vorbești: adesea, copiii vor doar să fie auziți fără a primi imediat sfaturi sau corecturi.

    Timpul nu poate fi cumpărat. Nu poate fi recuperat și nu poate fi ambalat într-o cutie frumoasă. Dar ceea ce poate fi făcut astăzi este să alegem să fim prezenți. Să oferim copilului nostru ceea ce are nevoie cel mai mult: dragoste, atenție și momente împreună. Aceste daruri nu se vor demoda niciodată și vor rămâne cu el întreaga viață.

  • Regula lui 3: Cum ne ajută să ieșim din zona lui „NU”

    Regula lui 3: Cum ne ajută să ieșim din zona lui „NU”

    Adela Ioana Târziu Grăjdeanu

    „Nu-mi place.” „Nu pot.” „Nu înțeleg.”

    În cabinetul de psihoterapie, am observat un tipar comun la mulți dintre ceoncu care lucrez, copiii și adolescenții cu care lucrez: își pun singuri bariere mentale. Spun repede „nu-mi place”, „nu pot”, „nu-mi iese”, fără să își dea șansa reală să încerce sau să descopere ceva nou. Aceste reacții sunt adesea automate, născute din frică, nesiguranță sau obișnuință. Așa s-a născut, în mintea mea, în mod natural, regula lui 3 – o invitație simplă, dar extrem de eficientă, de a încerca de trei ori, în momente diferite, înainte de a trage o concluzie.

    Am propus în timp această regulă ca un exercițiu de deschidere, răbdare și curaj, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Și, cu timpul, am văzut cum îi ajută să iasă din zona blocajelor, să câștige încredere și să descopere lucruri la care altfel ar fi renunțat din prima

    Câte dintre aceste „nu-uri” ți-au trecut prin minte în ultima săptămână?

    Poate a fost vorba despre un fel de mâncare nou, un exercițiu de matematică mai greu, o activitate nouă la școală sau o persoană pe care nu ai înțeles-o din prima. Toate aceste „NU-uri” pot deveni bariere care ne țin în loc, dar există o regulă simplă care te poate ajuta să treci peste ele: regula lui 3.

    Ce este regula lui 3?

    Regula lui 3 este un angajament față de tine însuți: încerci ceva de cel puțin trei ori, în momente diferite, înainte de a decide că nu e pentru tine.

    Nu e vorba de a te forța sau de a te păcăli, ci de a-ți da timp să înțelegi, să te acomodezi și să vezi dincolo de prima impresie.

    Exemplu: mâncarea

    Ai gustat vreodată o mâncare nouă și ți s-a părut ciudată? Prima reacție poate fi: bleah, nu-mi place. Dar dacă îți propui să mai încerci de două ori, în zile și contexte diferite, s-ar putea să observi altceva: gustul nu mai pare atât de străin, ba chiar îți trezește curiozitatea. De ce? Pentru că gusturile noastre se educă și au nevoie de timp.

    Exemplu: o problemă de matematică

    La prima vedere, un exercițiu greu pare imposibil. Îți vine să renunți. Dar dacă iei o pauză și revii a doua oară, începi să vezi altfel datele. A treia oară, poate chiar găsești o metodă de rezolvare.

    Mintea are nevoie de timp să se „așeze”, iar pauzele dintre încercări o ajută să creeze noi conexiuni.

    De ce funcționează regula lui 3?

    1. Schimbă perspectiva

    Prima impresie este adesea înșelătoare. Când revenim asupra unei experiențe, o vedem cu alți ochi – mai puțin emoționali, mai deschiși.

    Sau dacă nu e înșelătoare, ne sădește în minte și în inima o opinie, a doua oară avem alta perspectivă și apoi o alta.

    2. Antrenează răbdarea și perseverența

    Într-o lume a reacțiilor rapide, regula lui 3 ne învață să nu tragem concluzii pripite. Ea ne invită să dăm o șansă reală lucrurilor și oamenilor.

    3. Dezvoltă flexibilitatea mentală

    A repeta o experiență înseamnă a-ți exersa capacitatea de adaptare. Nu mai ești prizonierul obiceiurilor sau al fricii de nou.

    4. Ajută la autocunoaștere

    De multe ori, spunem „nu-mi place” din reflex. Când îți dai voie să încerci de mai multe ori, începi să-ți cunoști mai bine gusturile, limitele și capacitățile reale.

    Ce înseamnă, de fapt, „să încerci de 3 ori”?

    Nu e vorba de a forța ceva, ci de a reveni în momente diferite (nu toate în același minut).

    Între încercări, ia o pauză: mergi la o plimbare, schimbă activitatea, discută cu cineva.

    Apoi revino – și observă ce s-a schimbat în tine.

    Dacă nici după a treia încercare nu funcționează, atunci poți spune: am încercat și știu sigur că nu e pentru mine.

    Regula lui 3 te scoate din zona lui NU

    Zona lui NU este acea stare în care respingi din reflex tot ce nu cunoști, tot ce pare greu, tot ce te scoate din obișnuit.

    Este o zonă confortabilă, dar mică. Fiecare NU pe care îl depășești îți lărgește lumea.

    Fiecare „hai să mai încerc o dată” e un pas în afara acestei limite. Și fiecare pas te apropie de ceva ce poate îți va plăcea, îți va ieși, îți va deschide noi perspective.

    Pentru părinți și profesori: învățați-i pe copii regula lui 3

    Este o regulă simplă ce poate fi aplicată la orice vârstă și în orice context: teme, relații, gusturi, emoții, activități. Copiii care învață să revină asupra unui lucru de mai multe ori devin mai răbdători, mai siguri pe ei, mai încrezători în propria capacitate de creștere.

    Regula lui 3 nu garantează că-ți va plăcea tot ce încerci, dar îți garantează că vei lua decizii mai înțelepte și asumate. Te va ajuta să spui NU mai rar și DA mai conștient.

    Data viitoare când vrei să renunți, întreabă-te:

    Am încercat de 3 ori având mintea deschisă, fiind curios?

  • Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: Teama, vocea critică și neîncrederea copiilor în ei înșiși

    Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: Teama, vocea critică și neîncrederea copiilor în ei înșiși

    Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: între teamă, neîncredere și perfecționism

    „Nu pot.”
    „Nu știu.”
    „Nu are rost, oricum o să greșesc.”
    „Sunt prost.”

    Sunt expresii pe care le aud frecvent în cabinet, venind de la copii care, în realitate, ar putea face multe – dacă nu s-ar teme, dacă nu s-ar simți judecați, dacă ar simți că au voie să greșească.

    În spatele acestui aparent simplu „nu pot” se ascund emoții complexe, dureroase, care cer să fie înțelese, validate și conținute.

    1. „Nu pot” ca mască pentru teamă

    Pentru mulți copii, „nu pot” este o formă mascată de teamă:

    Teama de eșec

    Teama de a fi comparat cu ceilalți

    Teama de a fi judecat sau respins

    Teama de a nu fi iubit dacă nu reușește

    ATENȚIE : Acești copii nu se tem de sarcină în sine, ci de ceea ce înseamnă un posibil eșec în ochii adulților importanți din viața lor.

    1. Perfecționismul paralizant

    Uneori, în spatele lui „nu pot” se află un copil cu standarde mult prea înalte pentru vârsta lui. Un perfecționist precoce, care nu îndrăznește să înceapă dacă nu este sigur că va ieși perfect.

    Perfecționismul poate fi alimentat de:

    Așteptări parentale nerealiste

    Presiunea performanței școlare

    Lipsa permisiunii de a greși

    Perfecționismul – masca a unui copil foarte inteligent și sensibil

    De multe ori, în cabinet, perfecționismul este văzut ca o „problemă de corectat”. Însă, ca psiholog și psihoterapeut, știu că în spatele acestei nevoi de perfecțiune se ascunde adesea un copil extrem de inteligent, introspectiv și sensibil.

    Copiii perfecționiști nu sunt „prea exigenți” întâmplător. Sunt copii care:

    • observă detalii pe care alții nu le văd
    • au o capacitate de autoanaliză peste medie
    • gândesc în termeni de „bine” și „corect” încă de mici
    • simt cu durere dezamăgirea sau critica
    • pot intui sau imagina așteptările nespuse ale adulților

    Acești copii nu urmăresc perfecțiunea din vanitate, ci dintr-o nevoie de validare și siguranță.

    Acești copii preferă să nu încerce deloc decât să încerce și să nu reușească „destul de bine”.

    1. Vocea critică din interior

    Copiii interiorizează foarte repede vocea adultului. Cei care aud des „nu ești atent”, „iar ai greșit”, „nu vezi ce ușor e pentru ceilalți?” dezvoltă o voce critică internă, care le șoptește mereu că nu sunt suficienți.

    „Nu pot” devine astfel o formă de resemnare: copilul crede că nu merită să încerce.

    1. Anxietatea de performanță

    Unii copii trăiesc în permanență cu frica de a fi evaluați, notați, observați. Această anxietate de performanță se manifestă adesea prin:

    Evitarea temelor grele

    Refuzul de a participa la ore

    Renunțarea la concursuri sau proiecte

    Pentru ei, „nu pot” este o baricadă protectoare împotriva unui stres pe care nu îl pot gestiona încă.

    1. Neîncrederea în sine

    În spatele unui „nu pot” se află adesea un copil care nu crede că are valoare în afara reușitei.

    Poate a fost comparat des cu alți copii

    Poate nu i-au fost recunoscute sau doar văzute calitățile

    Poate nu a fost lăsat să învețe prin încercare și eroare

    Această neîncredere se instalează ca un virus tăcut care le blochează curiozitatea, inițiativa și curajul.

    Sau din propria voce critică.

    1. Etichetele – autoîmplinirea profeției…

    Etichetele ca „ești leneș”, „ești neatent”, „nu te duce capul”, ”te duce capul, dar nu vrei” se lipesc adânc și dureros. Copilul ajunge să creadă că nu are rost să încerce, pentru că deja i s-a spus cine e. „Nu pot” devine o profeție care se autoîmplinește.

    Ce are nevoie copilul când spune „nu pot”?

    Nu sfaturi. Nu insistență. Nu explicații. Ci:

    Validare emoțională: „Îți e greu acum și e în regulă.”

    Comunicare autentică: „Sunt lângă tine, hai să încercăm împreună.”

    Spațiu de încercare fără presiune

    Permisiunea de a greși: „A greși e un pas în învățare, nu o tragedie.”

    Oglindire de folos și realistă: „Ai mai reușit lucruri grele înainte. Poți și acum.”

    Reflecție pentru părinți și profesori

    Când auziți „nu pot”, întrebați-vă:

    Ce simte copilul acum?

    Ce mesaj interior și-a spus despre sine?

    Cum pot eu să-l ajut să se vadă altfel?

    „Nu pot” nu e un verdict. E o fereastră deschisă spre o lume interioară bogată, dar adesea rănită. Iar rolul nostru, ca părinți, educatori sau terapeuți, nu este să forțăm fereastra să se închidă, ci să fim acolo, blând, când copilul are curajul să o deschidă puțin câte puțin.

    Ce să NU spui când copilul spune „nu pot”

    Cuvintele contează. Iată ce e bine să evităm:

    „Ba da, sigur că poți!” – sună ca o negare a ceea ce simte copilul

    „E ușor, toți copiii fac asta!” – declanșează comparația și rușinea

    „Nu mai spune prostii!” – adâncește vocea critică deja existentă

    Toate aceste răspunsuri, deși bine intenționate, pot deveni pentru copil o formă subtilă de invalidare. Când copilul spune „nu pot”, ceea ce exprimă de fapt nu este o lipsă de capacitate, ci o emoție profundă: teamă, rușine, nesiguranță sau chiar un perfecționism paralizant.

    Ca psiholog și psihoterapeut, văd des în cabinet copii care își blochează inițiativa din cauza acestor emoții. Iar cheia nu este să îi „motivăm” rapid, ci să le vedem emoția și să o conținem.

    Primul pas: Validarea emoției

    Când copilul spune „nu pot”, răspunsul ideal începe cu empatie și curiozitate:

    „Ce te face să simți că nu poți?”
    „Te-a speriat ceva?”
    „Vrei să-mi spui ce ai simțit în momentul ăsta    ?”

    Copilul are nevoie să știe că îi vedem emoția, nu că vrem să o „reparăm” rapid. Asta creează spațiul pentru reconectare și deschidere la nou, la comunicare, la prezentă.

    Exemplu din cabinet: Desenul fără presiune

    În cabinetul meu, atunci când desenăm împreună, le spun copiilor dinainte:

    „Aici nu e un examen. Nu e un concurs de desen. Nu e o școală de artă. Aici desenăm pentru că vrem să ne exprimăm. Nu contează tehnica.”

    De multe ori, copiii ezită să deseneze, spunând „Nu știu să desenez.” Dar în spate nu este lipsa de abilitate, ci frica de a fi evaluați, comparați, criticați.

    Îi încurajez astfel:

    „Sigur că este loc să învățăm mereu lucruri noi. Dar aici avem voie să greșim. Și dacă ai impresia că nu iese bine, poți să-mi ceri ajutorul. Putem să învățăm împreună.”

    Ce funcționează în locul încurajărilor grăbite?

    1. Validarea emoției

    „E în regulă să te simți nesigur uneori.”

    1. Reflectarea trăirii

    „Pari puțin speriat… e prima dată când încerci?”

    1. Crearea unui spațiu sigur de explorare

    „Aici nu trebuie să iasă perfect. Poți doar să încerci.”

    1. Oferirea sprijinului, nu a presiunii

    „Dacă ai nevoie de ajutor, sunt lângă tine.”

    1. Înlocuirea comparației cu progresul personal

    „Uite cât ai crescut față de cum făceai acum o lună!”

    Ce învață copilul când îl vedem cu adevărat

    Când nu grăbim copilul să „poată”, ci îl însoțim acolo unde este, el învață că:

    Este văzut și acceptat cu tot cu fricile și neputințele lui

    Emoțiile sale sunt valide și gestionabile

    Are voie să greșească și să ceară ajutor

    Curajul vine mai degrabă din prezentă și conectare cu nevoia, cu emoția, nu din presiune.

    Ajută-l să le înțeleagă și să transforme emoțiile – cu blândețe și încredere.


    Programează o sesiune de consiliere pentru copilul tău:

    0734131377 – whatsapp [email protected]

    Contactează-mă pentru workshopuri dedicate părinților:

  • Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate

    Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate


    Există copii care uimesc prin vocabularul lor, prin logica lor ascuțită și capacitatea de a face conexiuni complexe.

    Sunt copiii care par „mai mari decât vârsta lor”, cei care citesc enciclopedii la 6 ani sau pun întrebări filozofice la 8.

    Și totuși, unii dintre acești copii ajung să aibă note mici, crize emoționale, să pară dezorganizați sau chiar „rebeli” în fața autorității.

    Un paradox? Nu. Ci semnalul unui dezechilibru interior care, netratat, poate frâna dezvoltarea lor armonioasă.

    Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate

    1. Inteligența peste medie – un dar cu două tăișuri
    Copiii supradotați sau cu inteligență peste medie nu sunt întotdeauna cei „premianți” sau „cuminți”. Mintea lor funcționează diferit: au gândire divergentă, se plictisesc ușor, pun la îndoială regulile, vor să înțeleagă „de ce”-ul din spatele fiecărei cerințe. Într-un sistem educațional rigid sau într-un mediu familial autoritar, aceste calități devin surse de conflict.

    Un copil foarte inteligent poate refuza să facă teme nu din lene, ci pentru că nu înțelege sensul exercițiilor repetitive.

    Poate contrazice profesorul nu din lipsă de respect, ci pentru că simte o eroare logică.

    Poate părea „cu capul în nori”, dar în realitate, e prins într-un univers interior vast, pe care încă nu-l poate exprima în cuvinte simple.

    2. Emoțiile unui copil „mare” într-un corp mic
    În timp ce mintea acestor copii zboară, partea emoțională poate fi fragilă.

    Copiii cu inteligență peste medie simt totul la intensitate crescută – de la bucurie la frustrare, de la curiozitate la anxietate.

    Este ceea ce psihologii numesc supraexcitabilitate emoțională.

    Acești copii pot plânge aparent „fără motiv”, se pot închide în ei când se simt neînțeleși, pot deveni perfecționiști sau, dimpotrivă, se pot revolta împotriva presiunilor de a fi mereu „cei mai buni”. În lipsa unui sprijin emoțional constant, devin copleșiți. Și aici apare blocajul: copilul capabil „nu mai poate”.

    3. Note mici, etichete dureroase și încredere în sine zdruncinată
    Notele devin pentru acești copii mai degrabă sursa anxietății decât un indicator al valorii.

    Când nu se încadrează în așteptările adulților sau nu reușesc să obțină „10”-ul așteptat, se simt invalidați.

    Dacă în plus li se spune că „nu se străduiesc” sau „sunt leneși”, își creează o identitate de copil „nepriceput” sau „rău”.

    Anxietatea de performanță, frica de eșec sau rușinea pot duce la auto-sabotaj: refuză să mai învețe, se răzvrătesc, devin ironici, cinici sau apatici. În realitate, e doar mecanismul lor de apărare. Sub acea mască, zace un copil care nu se mai simte suficient.

    4. Rebelul anxios: semnale de alarmă
    Când copilul inteligent devine opozant, respinge regulile, sfidează, minte sau se retrage în jocuri video ori lecturi evazioniste, nu este semn că „vrea să enerveze”.

    E semnalul unui conflict interior nerezolvat. Acești copii devin „rebeli” nu pentru că nu respectă autoritatea, ci pentru că nu se simt înțeleși de ea.

    Anxietatea poate lua forma unui ADHD fals diagnosticat, a unei depresii mascate, a unor crize de furie sau somatizări.

    Copilul pare neatent? Poate mintea lui este în altă parte, în gânduri legate de sensul vieții, de moarte sau de relații complexe.

    Se comportă imprevizibil? Poate încearcă doar să obțină un minim control într-o lume care îl copleșește.

    5. Ce e de făcut?
    Conectare emoțională înainte de corectare logică.
    – Ascultă copilul fără a-l judeca sau întrerupe.
    – Validarea emoțiilor („Înțeleg că te simți trist/ furios/ dezamăgit…”) e primul pas.
    – Încurajează întrebările, chiar și cele incomode.

    Ajutor specializat
    – Un psiholog care înțelege particularitățile copiilor supradotați poate face diferența.
    – Evaluarea completă ajută la descifrarea realului potențial.

    Adaptarea mediului
    – Școala trebuie să fie partener, nu opozant.
    – Un program diferențiat, teme provocatoare, spații de exprimare liberă – toate pot susține echilibrul.
    – Acasă, rutina trebuie să includă pauze reale, timp în natură, activități sportive, activități artistice și dialog autentic.

    Copilul inteligent, dar emoțional copleșit, nu este „stricat” sau „defect”. Este un suflet sensibil care caută sens, echilibru și înțelegere într-o lume care cere, dar rareori oferă spațiu pentru autenticitate.

    În spatele unei note mici poate sta un potențial uriaș. În spatele unui comportament rebel – o nevoie mare de a fi văzut și iubit exact așa cum este.

  • Impactul etichetării asupra dezvoltării copiilor

    Impactul etichetării asupra dezvoltării copiilor

    „Ești rău!” – de ce etichetarea publică a unui copil îl rănește și nu îl ajută să se îndrepte

    În multe săli de clasă, din păcate, încă se mai aud replici precum „Ești rău!”, „Mereu faci probleme!” sau „Nu mai pot cu tine!”. Spuse cu voce tare, în fața colegilor, aceste cuvinte nu sunt simple corectări de comportament – sunt etichete care pot rămâne lipite de sufletul unui copil ani de zile.

    Eticheta nu educă – ea limitează.

    A spune unui copil că este „rău” înseamnă, de fapt, a-i lipi o etichetă identitară. Copiii nu au încă mecanismele necesare pentru a diferenția între comportament și identitate. Așadar, dacă aud în mod repetat că sunt „răi”, ajung să creadă că așa sunt – răi, imposibili, neînțeleși, respinși. Și ce face un copil care se simte deja exclus sau „defect”? Continuă să se poarte conform acestei imagini – adică, exact cum îi spune adultul că este. Se naște un cerc vicios din care cu greu se mai iese.

    Eticheta lipită de adult devine rapid și eticheta celorlalți copii.

    Când un copil este numit „rău” în fața clasei, colegii săi vor prelua cu ușurință această etichetă. De multe ori, o vor repeta – pe holuri, în pauze, la joacă – întărind izolarea copilului și sentimentul că nu aparține. În loc să se creeze un mediu incluziv și cooperant, se formează tabere: „copiii buni” vs. „copilul/copiii rău/i”. Astfel, nu doar relația dintre adult și copil are de suferit, ci și dinamica întregului grup.

    Umilința în public nu corectează – rușinează.

    A scoate un copil în fața clasei pentru a-l certa sau a-l expune verbal în fața colegilor este, de fapt, o formă de umilire. Chiar și dacă este făcută „cu intenții bune” – pentru ca ceilalți să „învețe o lecție” – efectul este negativ în ansamblu. Copilul nu se va gîndi la ceea ce a făcut, ci va rămâne cu rușinea că a fost pus într-o poziție vulnerabilă în fața grupului. Iar rușinea paralizează dezvoltarea emoțională, închide dorința de cooperare și creează distanță între copil și adultul care ar trebui să-l înțeleagă.

    Ce recomand cu tărie educatorilor și profesorilor: schimbați eticheta cu autenticitatea emoției proprii.

    În loc să spunem „Ești rău!”, putem spune:

    • „Sunt trist/ă când se întâmplă asta.”
    • „Mi-e greu să țin ora când unii copii nu ascultă.”
    • „Aș vrea să facem lucruri frumoase împreună, dar când se întrerupe ora, mă simt neputincios/neputincioasă.”
    • „Când un copil vorbește peste ceilalți sau nu respectă regulile, mă simt agitat/ă și îngrijorat/ă pentru ceilalți copii care vor să învețe sau pentru cei care nu știu încă”

    Acestea nu sunt doar replici „frumoase” – sunt pași concreți spre o cultură educațională bazată pe empatie, inteligență emoțională și relații autentice.

    Copilul are nevoie să înțeleagă efectele comportamentului său, nu să creadă că el este comportamentul său.

    Diferența aceasta, deși subtilă, este extrem de importantă. Un copil poate învăța că un comportament e nepotrivit și că are opțiuni mai bune. Dar dacă îl învățăm că el, ca persoană, este nepotrivit, i-am furat șansa de a se transforma.

    Educația adevărată se face în relație, nu prin rușinare.

    Copiii colaborează atunci când se simt văzuți, acceptați, respectați. Nu când se simt judecați, expuși sau reduși la un comportament. Oricât de greu ar fi uneori pentru un cadru didactic sau un părinte să păstreze calmul, merită să ne reamintim că un copil care se poartă „rău” este un copil care simte rău.

    Și atunci, în loc de pedeapsă, are nevoie de ghidare. În loc de rușine, are nevoie de înțelegere. În loc de „Ești rău!”, are nevoie să audă: „Comportamentul tău m-a afectat, dar tu ești important pentru mine și vreau să găsim o soluție împreună.”

    Iubirea crește iubire!

  • Ce faci când copilul tău e copleșit de frică

    Ce faci când copilul tău e copleșit de frică

    Ce faci când copilul tău e copleșit de frică

    Ghid empatic pentru părinți – de Adela Ioana Târziu, psiholog și psihoterapeut

    Fricile copiilor pot părea, la prima vedere, „banale” pentru noi, adulții. Ne e ușor să spunem „nu e nimic de speriat”, „nu ai de ce să plângi”, „e doar o umbră”. Dar, în inima copilului, frica este reală. E vie. E mare. Și îl poate copleși cu o forță pe care noi o uităm, odată cu vârsta.

    În calitate de psiholog și psihoterapeut, formată în abordări centrate pe emoții și pe relația părinte-copil, știu că frica nu este un dușman. Este un mesager. Iar atunci când un copil este copleșit de frică, el are nevoie de un adult care să nu-i minimizeze trăirea, ci să-i stea alături cu blândețe, înțelegere și răbdare.

    Ce este frica – și ce se întâmplă în corpul copilului

    Frica este o emoție de bază, firească și necesară. Ea are rolul de a proteja, de a avertiza și de a menține ființa umană în siguranță. Dar când copilul nu înțelege ce se întâmplă cu el, când nu are suficiente resurse interne și externe să-și regleze trăirea, frica devine copleșitoare.

    În acele momente, în corpul copilului se activează sistemul de supraviețuire: inima bate mai tare, respirația se accelerează, mușchii se tensionează, gândirea logică se oprește, iar copilul poate plânge, tremura, fugi sau rămâne blocat. Acest răspuns nu este o alegere. Este instinct.

    Iar dacă noi reacționăm cu iritare, panică sau sarcasm („hai, serios, la vârsta ta?”, „ești băiat, ce tot te sperii?”), frica nu dispare – ci se adâncește înăuntru, transformându-se în rușine, retragere sau chiar agresivitate.

    De unde vine frica copilului tău?

    Frica nu apare întâmplător. Ea poate avea mai multe surse:

    • Frica de separare (mama pleacă, nu mai vine)

    • Frica de eșec sau de a nu fi suficient (note mici, comparații)

    • Frica de întuneric sau necunoscut (o formă de anxietate existențială timpurie)

    • Frica de respingere sau ridiculizare (în grupul de colegi)

    • Frica transmisă din mediu (certuri, știri, conflicte nerezolvate)

    • Frica învățată (prin supraprotecție sau prin anxietățile părinților)

    Ca psihoterapeut, am învățat că frica nu trebuie eliminată, ci înțeleasă și conținută. Copilul are nevoie să știe că nu este singur cu ea. Că frica lui are sens și că există o cale prin ea, nu doar o fugă de ea.

    Ce faci când copilul tău este copleșit de frică?

    1. Rămâi calm – tu ești ancora lui emoțională

    În fața fricii copilului, prima ta misiune este să rămâi tu calm. Copilul se reglează emoțional prin tine. Dacă tu te panichezi sau devii iritat, frica lui se va amplifica.

    Spune-i, cu o voce blândă: „Sunt aici. Te văd. Te aud. Vom trece împreună prin asta.”

    2. Ascultă-i emoția, nu încerca s-o oprești

    Nu îl certa. Nu-l forța să se liniștească. Doar ascultă. Lasă-l să-și exprime frica, prin cuvinte, prin lacrimi sau prin desen. Întrebările potrivite pot ajuta:

    „Unde simți frica în corp?”, „Dacă frica ta ar avea o culoare, care ar fi?”, „Ce ai vrea să-i spui fricii tale?”

    3. Normalizează frica

    Spune-i că e normal să-i fie frică. Că și tu ai simțit asta. Că frica e o parte din noi, dar nu ne definește.

    „Și mie mi-a fost frică uneori. Frica nu e o rușine. E un semn că ai nevoie de ceva. Hai să aflăm împreună ce.”

    4. Creează ritualuri de siguranță

    Rutinele aduc stabilitate. Un copil care știe ce urmează se simte mai în siguranță. Creează mici ritualuri de conectare, înainte de somn, de plecare la școală sau în momente de neliniște.

    Poate fi un cântecel, o rugăciune, o respirație împreună, o poveste specială. Acestea devin ancora lui emoțională în fața fricii.

    5. Încurajează exprimarea fricii prin joc și desen

    Copiii procesează emoțiile prin joacă, nu prin logică. Permite-i să se joace de-a monștrii, să deseneze frica, să inventeze povești cu personaje care trec prin teamă și o înving.

    Această exteriorizare simbolică ajută copilul să recapete controlul asupra fricii sale.

    6. Ajută-l să-și construiască un „bagaj de resurse”

    Împreună, puteți crea o listă sau o cutiuță cu „resurse” pentru momentele de frică: un obiect drag, o poză cu voi doi, o carte de povești, o frază de putere („Pot să trec prin asta”, „Frica nu mă controlează”). Acestea îi oferă copilului sentimentul de putere interioară.

    Ce să NU faci când copilul tău este copleșit de frică:

    • Nu-l ironiza și nu-l certa

    • Nu minimaliza frica („nu e nimic”, „ai crescut mare”)

    • Nu forța expunerea bruscă („intră acolo să vezi că nu e nimic”)

    • Nu îl grăbi („gata cu plânsul, hai să trecem peste”)

    • Nu transforma frica într-o „rușine de familie” („numai copilul meu e așa?”)

    Când ar trebui să apelezi la ajutor specializat?

    Dacă fricile persistă, se accentuează sau blochează activitățile zilnice (somn, școală, relații), este esențial să apelezi la un psiholog pentru copii. Terapia îl poate ajuta să-și înțeleagă emoțiile, să învețe autoreglarea și să dezvolte mecanisme sănătoase de gestionare a fricii.

    Frica este un profesor interior. Iar copiii nu au nevoie să fie scăpați de frică – ci să fie ghidați prin ea. Cu empatie, cu prezență, cu iubire necondiționată.

    Dacă reușim să le arătăm copiilor noștri că sunt în siguranță cu toate emoțiile lor, nu doar cu cele „frumoase”, le oferim cel mai valoros dar: libertatea de a fi cine sunt, cu tot ce simt.

    Adela Ioana Târziu
    Psiholog & psihoterapeut, mamă, fondatoare a programului Educație cu Rost

    20 de ani de experiență în lucrul cu copiii și părinții

    📅 Programează o ședință de consiliere sau psihoterapie pentru copilul tău sau pentru tine ca părinte, [aici – buton de programare].