În calitate de psiholog și psihoterapeut, întâlnesc frecvent părinți îngrijorați și educatori dedicați care se întreabă cum îi afectează pe cei mici testările standardizate timpurii. În ultimii ani, școlarii de clasa a II-a au început să fie supuși unor evaluări naționale standardizate – primele „examene” din viața lor școlară. Deși intenția acestor testări este de a măsura progresul academic, efectele psihologice asupra copiilor de 7-8 ani pot fi negative. Acest articol, bazat pe studii științifice recente, se adresează atât părinților, cât și autorităților din educație. Voi prezenta anxietatea, scăderea încrederii în sine și impactul asupra dezvoltării emoționale și cognitive cauzate de testele standardizate la vârste fragede. Totodată, voi oferi recomandări constructive despre cum putem susține copiii în procesul educațional fără presiuni inutile, prin alternative de evaluare blândă, un climat emoțional sigur și colaborare cu specialiști.
Figura 1: Presiunea unui test standardizat poate fi resimțită ca o povară copleșitoare pentru un copil aflat la începutul școlii.
Stres și anxietate la vârste fragede
Testările standardizate pot fi evenimente înfricoșătoare pentru copiii mici, care încă învață să gestioneze emoțiile intense. Mulți elevi de clasa a II-a experimentează, în fața primului lor examen, o anxietate puternică manifestată prin trac, neliniște, chiar reacții fizice (dureri de burtă, greață, cefalee). Un studiu care a evaluat copii de ~8 ani înainte și după testele standardizate a arătat că 85% dintre elevi au prezentat anxietate sau stres cel puțin într-una din zilele de testare – majoritatea raportând că s-au simțit „nervoși”, „speriați”, „trişti” sau „bolnăvicioși” în legătură cu examenul. Observațiile din școli confirmă aceste date: testele standardizate sunt adesea “înspăimântătoare” pentru școlarii mici, îi demoralizează și le subminează încrederea.
Copleșiți de situația de examen, copiii nu reușesc să arate ce știu cu adevărat!
Și nu de puține ori vedem micuți care izbucnesc în plâns, refuză să meargă la școală sau chiar acuză stări de rău fizic din cauza anxietății provocate de test. Aceste reacții nu indică slăbiciune sau răsfăț, ci un răspuns natural al copiilor la un nivel de stres peste capacitatea lor de reglare emoțională la această vârstă.
Anxietatea de testare (o formă de anxietate de performanță) poate avea consecințe multiple asupra bunăstării copilului. Cercetări recente, la nivel internațional, confirmă gravitatea problemei: o analiză care a cumulat date din peste 53.000 de elevi de școală primară a constatat că anxietatea legată de teste se asociază cu rezultate școlare mai slabe la matematică, citire și învățare în general, precum și cu niveluri mai ridicate de anxietate generală, anxietate socială și chiar depresie la copii.
Totodată, copiii cu anxietate de testare au o stimă de sine mai scăzută și un sentiment diminuat al eficienței proprii.
Cu alte cuvinte, stresul examenelor mici poate genera un întreg lanț de emoții negative care depășesc cu mult momentul testului în sine și, netratate, pot persista pe termen lung.
Un efect nociv imediat al stresului excesiv la evaluare este și răspunsul fiziologic al corpului, care poate interfera cu funcționarea cognitivă.
Studiile biologice au arătat că, în perioadele de testare standardizată, copiii secretă niveluri semnificativ crescute de cortizol, hormonul de stres – în medie cu 15% mai mult înainte de un examen, comparativ cu zilele obișnuite.
La elevii proveniți din medii deja stresante (de exemplu, cu dificultăți socio-economice ori familiale), creșterea cortizolului poate ajunge până la 35%, un nivel care poate deraia procesarea cognitivă și distorsiona rezultatele testului.
Practic, în aceste condiții, testele nu mai măsoară doar cunoștințele, ci și gradul de stres și vulnerabilitățile emoționale ale copilului, punând sub semnul întrebării validitatea evaluării. De altfel, cercetătorii atrag atenția că fluctuațiile mari ale cortizolului – fie creșteri, fie scăderi bruște “de epuizare” – se asociază cu performanțe mai slabe la teste, introducând un „bias de stres” ce face ca testele să fie indicatori mai puțin fiabili ai învățării reale. În plus, expunerea repetată la stres ridicat are efecte cumulate: stresul prelungit “arde” resursele psihice ale copiilor, le scade capacitatea de concentrare și crește riscul de epuizare și dezangajare școlară.
Încrederea în sine și atitudinea față de învățare
Dincolo de reacțiile de moment, testările cu miză – chiar și atunci când nota nu contează oficial în catalog – transmit copiilor un mesaj puternic:
„Rezultatul tău va arăta cât valorezi ca elev.”
La vârsta de 8 ani, copiii sunt extrem de sensibili la validare externă și își formează în această perioadă convingeri despre sine ca învățăcei. O evaluare standardizată timpurie, cu eticheta implicită de “reușită” sau “eșec”, poate submina serios încrederea în sine a copilului. Chiar și cu cele mai bune intenții și reasigurări din partea adulților, cei mici percep testul ca pe un verdict asupra „inteligenței” sau „capacității” lor.
NU sunt eu un caz aparte, mulți specialiștii în educație sau psihologie avertizează că la această vârstă rezultatele la teste vor fi înțelese de copii ca o judecată de valoare: un test dat prematur este resimțit ca și cum munca lor „în curs de formare” ar fi expusă unui verdict final, înainte ca abilitățile să fie pe deplin consolidate.
Mai grav, diferențele naturale de ritm de dezvoltare și de background dintre copii – foarte vizibile la 7-8 ani – sunt scoase în evidență de testele standardizate și pot duce la etichetări și comparații dăunătoare.
Cei mici nu au încă perspectiva temporală a progresului („dacă azi sunt în urma colegilor, pot recupera cu timpul”).
Ei trăiesc în prezent și observă imediat cine a luat “puncte maxime” și cine nu. Astfel, copiii își pot forma o imagine de sine negativă: „eu sunt printre cei slabi la învățătură”. În absența unei maturități emoționale care să contrabalanseze acest gând, există riscul ca unii elevi să se considere prematur “pierdanți academici” în raport cu colegii lor. Odată înrădăcinată, o asemenea etichetă internă este foarte dificil de schimbat ulterior. Numeroși adolescenți și adulți își amintesc de eșecuri timpurii care le-au erodat încrederea și i-au făcut să creadă, ani la rând, că „nu sunt buni la școală” sau „proști la X materie”.
Dragostea de învățare și motivația intrinsecă pot fi și ele victime colaterale ale testelor cu presiune. În mod ideal, primii ani de școală ar trebui să cultive curiozitatea naturală a copilului, bucuria de a descoperi și încrederea că poate progresa în ritmul lui. Când însă accentul cade brusc pe rezultate, punctaje și comparații, starea de spirit generală a copilului se poate schimba.
Un studiu privind testele de tip “high-stakes” (cu miză mare) în rândul elevilor mici a concluzionat că acestea provoacă anxietate sporită și scăderea moralului, copiii raportând adesea stări de panică, iritabilitate, frustrare, plictiseală, plâns, dureri de cap și tulburări de somn în perioadele de examinare. Autorii notează că testele cu miză dăunează stimei de sine a copiilor, moralului general și chiar dragostei lor de a învăța.
În practică, un copil de 8 ani care trece printr-o astfel de experiență poate ajunge să asocieze învățarea cu stresul și teama de a greși, în loc de bucurie și curiozitate. De exemplu, un elev care ia un rezultat slab la evaluarea standardizată de la finalul clasei a II-a, deși poate în clasă progresa frumos, s-ar putea simți rușinat și descurajat, pierzându-și interesul pentru materiile la care a fost testat. După cum mărturisea un elev într-un studiu: „Îmi plăcea limba română, dar după testul acela am simțit că nu sunt bun și mi-a scăzut mult încrederea. Nu știu dacă îmi mai place… poate nu sunt făcut pentru asta.” Această pierdere a încrederii și motivației este ultimul lucru pe care ni-l dorim în ciclul primar, când se pun bazele întregii atitudini față de școală.
Impactul asupra dezvoltării emoționale și cognitive
Copilul de clasa a II-a se află într-o etapă sensibilă de dezvoltare emoțională și cognitivă. Pe de o parte, își dezvoltă treptat abilitățile de reglare emoțională – învață ce să facă atunci când se simte copleșit de emoții precum frica sau rușinea. Pe de altă parte, din punct de vedere cognitiv, el consolidează achiziții fundamentale: cititul, scrisul, noțiuni de bază la matematică. Toate aceste abilități sunt încă fragile, „în lucru” la 7-8-9 ani; copiii au nevoie de repetiție, de experiențe pozitive și de timp ca să devină încrezători în competențele lor. Introducerea unui examen standardizat în acest moment delicat poate perturba ambele dimensiuni.
Emoțional, așa cum am analizat, testul provoacă stres intens, iar copiii mici nu au încă maturitatea de a-l gestiona eficient. Adesea, ei nu știu să exprime în cuvinte ce simt, dar somatizează anxietatea: dureri de burtă înainte de examen, insomnii în noaptea de dinainte, scăderea poftei de mâncare sau agitație motorie. Unii pot deveni aparent apatici sau neimplicați – este modul lor de a face față, “înghețând” emoțional în fața sarcinii percepute ca copleșitoare. Din perspectiva dezvoltării psiho-emoționale, expunerea repetată la astfel de trăiri (fără intervenție) poate conduce la apariția unor tipare de anxietate. Copilul învață, din păcate, că evaluările sunt amenințătoare și că performanța școlară e mereu un test stresant, nu o experiență din care să învețe. În cabinetul de terapie văd, peste ani, adolescenți care încă prezintă anxietate de examen și teamă de eșec, rădăcinile acestor probleme mergând uneori înapoi până la primele evaluări din școala primară.
Cognitiv, stresul interferează direct cu procesul de învățare și cu performanța intelectuală. Creierul copilului, când e sub tensiune, secretă substanțe neurochimice (precum cortizolul) care perturbă memoria și atenția. Un raport UNESCO privind știința învățării explică faptul că stresul generat de examene în momentul consolidării cunoștințelor are efecte negative asupra memoriei: stresul împiedică fixarea optimă a informațiilor și face procesul de învățare per ansamblu mai puțin eficient. Cu alte cuvinte, în săptămânile de “pregătire de test” și testare, copiii pot învăța de fapt mai puțin, deoarece anxietatea le blochează parțial capacitatea de a procesa și reține noile cunoștințe.
De aceea, perioadele de evaluare ar trebui să fie urmate de revenirea la o atmosferă relaxată de explorare, însă din păcate în sistemul actual ele se succed des.
În plus, pentru a face față testelor-standard, bieții învățători simt presiunea de a aloca timp prețios pregătirii “pentru examen” – rezolvând fișe tip grilă, exerciții repetitive – în detrimentul activităților creative sau jocului. Un curriculum „îngustat” din cauza testelor poate duce la pierderi în dezvoltarea cognitivă: copiii vor exersa mai mult cum să bifeze răspunsul corect, dar mai puțin gândirea critică, imaginația, cooperarea, adică exact acele elemente-cheie care îi dezvoltă intelectual și socio-emoțional armonios. Astfel, efectul paradoxal al testării standardizate timpurii este că poate încetini progresul real al învățării și dezvoltării, chiar dacă pe hârtie urmărește “verificarea” achizițiilor.
Presiunea sistemică și rolul profesorilor
În discuția despre efectele acestor testări, este esențial de subliniat că profesorii din ciclul primar nu sunt dușmanii copiilor, ci adesea aliați nevoiți să funcționeze într-un sistem rigid. Învățătorii cunosc foarte bine nivelul fiecărui elev, prin evaluările curente de la clasă – de fapt, evaluarea este parte integrantă a predării zilnice. Cu toate acestea, când li se impune o testare externă standardizată, autonomia profesorilor scade, iar aceștia simt la rândul lor presiunea ierarhică de a obține rezultate bune la clasă. Chiar dacă văd stresul copiilor și ar vrea să îi protejeze, cadrele didactice se simt obligate „să îi pregătească pentru examen”.
Sistemul, așa cum este conceput, pune o povară pe umerii tuturor: decidenții vor date statistice și comparații, școlile vor un loc onorabil în ierarhii, profesorii vor să nu fie criticați și încearcă să împace cerințele, iar părinții – bombardați și ei cu importanța testelor – ajung să transmită involuntar copiilor anxietatea.
Important este să înțelegem că toți avem intenții bune: profesorii doresc progresul elevilor, părinții își doresc copii fericiți și realizați. În niciun caz vina nu este a cadrelor didactice, care muncesc cu dăruire într-un cadru adesea inflexibil. Dimpotrivă, mulți învățători din primele clase înțeleg cât de important e să mențină interesul și moralul elevilor ridicate – însă testele impuse le pot submina eforturile.
De altfel, organizații de prestigiu în educația timpurie precum National Association for the Education of Young Children (NAEYC) au luat poziție de-a lungul anilor împotriva testării standardizate la vârste mici, tocmai din motivele discutate (stres, fiabilitate scăzută, impact negativ).
Cât despre părinți, aceștia sunt prinși la mijloc și pot resimți ei înșiși anxietate legată de performanța școlară a copilului. Este firesc – fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copil și, în contextul dat, vrea ca micuțul „să facă față” cu bine testelor.
Din păcate, fără să realizeze, unii părinți pot pune și mai multă presiune pe copil, alimentându-i teama. De exemplu, un părinte bine intenționat ar putea repeta constant „Să iei punctaj mare, că altfel…”, sau ar putea prezenta testul ca pe un bau-bau motivațional. Specialiștii atrag atenția că această abordare este contraproductivă:
„neliniștea elevilor provine adesea din presiunea constantă exercitată de unii părinți, care – din dorința de a crea o motivație suplimentară – prezintă evaluarea ca pe o ‘sabie a lui Damocles’ ce planează zi de zi asupra micului școlar”.
În loc să-i motiveze, asemenea mesaje îi sperie pe copii și cresc anxietatea de performanță. Prin urmare, este important ca adulții din jurul elevului (atât profesorii, cât și părinții) să facă front comun pentru a diminua, nu a amplifica stresul, și să colaboreze pentru binele copilului. În continuare, voi detalia câteva recomandări concrete în acest sens.
Recomandări pentru părinți: susținere fără presiune
- Cultivați un climat de siguranță emoțională. Copilul are nevoie să știe că este iubit și valorizat independent de rezultatele la teste. Comunicați-i clar și des acest lucru: „Te iubim și suntem mândri de tine pentru ceea ce ești, nu pentru note.”Asigurați-vă că acasă nu se instaurează o atmosferă de tensiune înainte sau după evaluări. Evitați să transformați testul într-un „bau-bau” zilnic – mai bine explicați-i simplu rolul lui, ca pe o oportunitate de a vedea ce a învățat și ce mai are de exersat, nu un tribunal al valorii personale.
- Nu puneți accentul pe „trebuie să iei punctaj maxim”. În locul așteptărilor perfecționiste, subliniați importanța efortului și a progresului personal. De exemplu, încurajați-l: „Încearcă să îți faci treaba cât poți de bine, dar dacă greșești,nu-i nimic – din greșeli înveți”. Dacă un rezultat este sub așteptări, reacționați cu calm și înțelegere, nu cu mustrări. Critica aspră sau etichetarea („Ești leneș, de aia ai greșit!”) îl rănesc profund pe copil și îi confirmă fricile. În schimb, arătați-i afecțiune necondiționată și transmiteți-i că un scor slab este doar o fotografie de moment, care poate fi îmbunătățit în viitor prin efort și ajutor. Dacă elevul adoptă această perspectivă – că orice rezultat e temporar și perfectibil – anxietatea de performanță scade simțitor.
- Normalizați greșeala și învățați-l tehnici de gestionare a emoțiilor. Explicați-i copilului că este în regulă să nu știe tot sau să greșească la un test – important e ce face apoi cu acea informație. Povestiți-i, poate, despre propriile emoții la examenele din copilărie și cum le-ați depășit. Puteți exersa împreună tehnici simple de relaxare pe care să le folosească dacă se simte copleșit: respirație lentă (numărând până la 5 inspir/expir), imagini pozitive (să se gândească la un loc unde se simte fericit și în siguranță), auto-încurajări („Pot să fac asta, îmi amintesc ce am exersat”). Astfel de strategii, dovedite științific, îl pot ajuta să rămână calm și concentrat. Important este ca cel mic să simtă că are unelte la îndemână pentru a face față emoțiilor de testare.
- Colaborați strâns cu învățătorul și cu specialiștii școlari. Țineți legătura cu cadrul didactic al clasei pentru a înțelege cum percepe copilul testele la școală. Dacă știți că cel mic este foarte anxios, discutați cu învățătorul – cel mai probabil, acesta va fi dispus să ofere sprijin suplimentar (poate o vorbă liniștitoare înainte de test sau plasarea copilului lângă un coleg cu efect calmant). De asemenea, apelați la consilierul școlar sau la un psiholog, pihoterapeut specializat pe lucrul cu copiii dacă observați semne accentuate de anxietate (coșmaruri legate de școală, refuzul de a merge la ore în zilele de test, stări somatice frecvente). Un specialist poate lucra individual cu copilul pentru a-i dezamorsa temerile și pentru a-i consolida încrederea. Nu așteptați ca anxietatea „să treacă de la sine” – intervenția timpurie face minuni în astfel de cazuri.
- Păstrați rutina de viață echilibrată. În perioadele de evaluări, ajutați copilul să aibă un program stabil care include somn suficient, mese regulate și timp de joacă/relaxare. Un copil odihnit și bine hrănit va gestiona mult mai ușor stresul, iar joaca sau mișcarea în aer liber în fiecare zi îl ajută să elibereze tensiunile acumulate. Evitați suprasolicitarea cu meditații sau teme în exces „ca să ia testul” – mai bine mențineți un echilibru sănătos între școală și copilărie. Astfel îi transmiteți că, deși învățătura este importantă, la fel de importante sunt bucuria și starea lui de bine.
Recomandări pentru autorități: reimaginarea evaluării timpurii
- Reevaluați necesitatea testelor standardizate la clasele mici. Datele tot mai numeroase despre impactul negativ al testării timpurii ar trebui să determine o reflecție la nivel decizional. Este cu adevărat util și justificat stresul colectiv al copiilor de 7-8-9 ani pentru o evaluare standardizată? Organisme internaționale precum NAEYC și numeroși psihologi educaționali subliniază că astfel de testări la vârste fragede fac mai mult rău decât bine. Se recomandă amânarea testelor standardizate până la vârste mai mari (clasa a IV-a sau chiar mai mari, parerea mea), când copiii au dezvoltat o reziliență emoțională mai bună și deprinderi de testare. Autoritățile ar putea lua în considerare pilotarea unor modalități alternative de evaluare în locul testelor de la clasa a II-a, pentru a observa dacă scopurile pot fi atinse și altfel, fără cost emoțional.
- Promovați evaluarea formativă și autentică, în locul celei de tip examen formal la vârste mici. Învățătorii ar trebui sprijiniți să realizeze evaluări blânde, integrate în actul didactic, care să ofere informații despre progresul copilului fără a-l supune pe acesta la stres suplimentar. Exemple de bune practici deja există: de pildă, evaluările prin observare continuă, prin portofoliu de lucrări ale copilului sau prin proiecte adaptate vârstei. În Cambridge (SUA), a fost dezvoltată o alternativă numită Early Literacy Assessment (ELA) pentru clasele mici, tocmai pentru a înlocui testele standardizate. Un astfel de model ar putea fi adaptat și în sistemul nostru: accentul pe feedback constructiv, descriptiv, în loc de punctaj numeric la 7-8-9 ani, ar oferi profesorilor și părinților direcții de intervenție, fără stigmatizarea copiilor.
- Asigurați formarea profesorilor în domeniul socio-emoțional și al evaluării fără stres. Orice reformă eficientă trebuie să îi sprijine pe dascăli. Autoritățile pot organiza training-uri și ateliere pentru învățători despre managementul anxietății la elevi, despre tehnici de evaluare alternativă și crearea unui climat pozitiv la clasă. Mulți învățători fac deja aceste lucruri intuitiv; cu suport instituțional, practicile s-ar putea uniformiza și extinde. De exemplu, profesorii pot fi formați să utilizeze mesaje motivaționale de tip growth mindset (orientate spre efort și progres, nu rezultate bătute în cuie) – cercetările arată că asemenea mesaje reduc presiunea resimțită de elevi și îi motivează intrinsec. De asemenea, tehnici de relaxare în grup (ex. exerciții de respirație, minte-plină cu povestioare, scurte pauze de mișcare înainte de test) pot fi incluse în rutina de clasă, dacă profesorii sunt îndrumați cum să le folosească. Un copil de 7-9 ani nu ar trebui să treacă printr-un examen ca un adult; cu abordarea potrivită, evaluarea se poate transforma într-o activitate aproape ludică, nedramatizată.
Testările standardizate în clasa a II-a reprezintă un stres test nu doar academic, ci și emoțional pentru copiii noștri. În goana după măsurători și statistici, riscăm să uităm că în spatele fiecărui test este un copil cu nevoi, temeri, aspirații și un potențial în plină dezvoltare. Presiunea excesivă la vârste fragede poate frânge tocmai entuziasmul și încrederea care îi fac pe copii să învețe. Ca psiholog, am convingerea că adevăratul succes educațional se clădește pe echilibrul dintre performanță și bunăstare emoțională. Un copil încrezător, curios și echilibrat emoțional va ajunge departe – și, ironia sorții, va obține în viitor inclusiv rezultate academice mai bune.
Haideți, așadar, părinți, profesori și decidenți, să fim parteneri în a regândi modul cum evaluăm copiii mici. Să alegem blândețea în locul presiunii, sprijinul în locul fricii. Datele științifice ne arată clar consecințele negative ale testării timpurii intensive – avem datoria să ținem cont de ele. Putem opta pentru evaluări care să informeze, fără să rănească, pentru un mediu școlar în care copiii să simtă că pot greși fără a fi judecați și în care fiecare progres, oricât de mic, este apreciat. În fond, scopul educației primare nu este de a selecționa “învingători și perdanți”, ci de a planta semințele încrederii și ale iubirii de învățare în toți copiii. Iar aceste semințe cresc cel mai bine în solul cald al susținerii și în ploaia blândă a înțelegerii – nu sub furtuna rece a testelor standardizate.
