Emoțiile dau sens vieții noastre
Imaginează-ți pentru o clipă un cal frumos, tânăr, viguros. Când omul vrea să-l conducă, îi pune zăbala în gură – o bucată de fier rece, străină, care apasă direct pe un loc sensibil. Când trage de hățuri, animalul simte o durere ascuțită care îl face să vireze brusc spre dreapta sau spre stânga, chiar dacă în inima lui ar vrea să fugă liber, să sară obstacole sau să pască liniștit.
Zăbala nu îl învață de ce să asculte. Nu îi explică ce e drumul, unde merge sau de ce contează colaborarea. Ea doar îi arată că, dacă nu cedează, durerea va crește. Cu timpul, calul va învăța să anticipeze frica. Când va vedea omul cu zăbala în mână, va coborî capul și va părea disciplinat. În ochii celor care privesc de departe, poate părea “cel mai ascultător cal”.
Dar nimeni nu vede cum, în interior, se acumulează neliniște. Nimeni nu vede spaima, frustrarea, dorința de a fugi.
La fel, și copiii crescuți prin duritate, critică, rușinare, etichete grele (“ești obraznic”, “nu ești bun de nimic”, “numai așa înțelegi”) devin, în timp, ascultători.
Se vor alinia, poate, așa cum calul trage capul în jos, să pară cuminți în fața altora.
Vor executa ordine.
Vor părea impecabili, “bine crescuți”.
Dar aceasta nu este ascultare izvorâtă din înțelegere, ci din teamă. Nu este disciplină înnobilată de sens, ci supunere născută din durere.
Ce nu vedem când punem “zăbala” pe sufletul copilului
Copilul nu înțelege cu adevărat de ce trebuie să facă lucrurile într-un anumit fel. Nu învață să reflecteze asupra alegerilor. Nu învață despre consecințe naturale sau despre responsabilitate.
Tot ce știe este că, dacă nu cedează, va suferi: fie o pedeapsă, fie un țipăt, fie o privire tăioasă care îl face să creadă că e nedemn de iubire.
Mai grav, în timp, copilul poate învăța să-și trăiască viața cu o mască: să pară perfect în ochii altora. Va face eforturi uriașe să nu supere, să nu fie respins.
Dar vine un moment în care copilul crește și ajunge “în libertate”.
Când adultul nu mai e lângă el cu biciul sau cu critica.
Când, brusc, nimeni nu-l mai constrânge.
Și atunci, tot ce a fost reprimat iese la suprafață:
- nevoia de a spune “nu”
- furia că nu a fost ascultat
- rușinea, vina, spaima
- impulsul de a sfida orice regulă
- de a căuta plăceri extreme
- de a respinge autoritatea
Ce părea un copil model se transformă într-un tânăr rănit, care se luptă cu propriile traume, în loc să-și construiască firesc viața.
Disciplina nu trebuie să doară
- A disciplina înseamnă a învăța, nu a umili.
- Înseamnă a oferi copilului repere clare, dar cu respect.
- A-l ghida fără să-i strivești demnitatea.
- O educație sănătoasă seamănă cu antrenamentul blând:
- Îi arăți copilului unde vrei să ajungă.
- Îi explici cu răbdare cum funcționează lucrurile.
- Îl ajuți să facă legătura între acțiuni și consecințe.
- Îl sprijini să repare când greșește, nu să se simtă definit de greșeală.
- Când un copil simte siguranță emoțională, nu are nevoie de frică pentru a coopera.
- Va învăța că regulile sunt un sprijin, nu un jug.
Libertatea responsabilă
Un copil crescut cu înțelegere va ști să fie autonom.
Nu va simți nevoia să fugă de reguli, pentru că ele nu i-au rănit sufletul.
Va putea să spună “nu” când e cazul, fără să se teamă că nu mai merită iubirea.
Va putea să fie respectuos și sincer, nu doar conformist.
Când biciul doare, rămân cicatrici
E adevărat, uneori nervii și duritatea par să funcționeze pe moment. La fel cum calul trage dreapta când zăbala îl doare.
Dar, pe termen lung, disciplina prin frică sărăcește relația cu copilul.
O face rece, tensionată, lipsită de autenticitate.
Copilul nu învață să fie responsabil.
Învață doar să evite pedeapsa.
Și poate va ajunge un adult care se teme de orice autoritate sau care simte că trebuie să se ascundă toată viața.
Emoțiile dau sens vieții noastre.
Și, deși poate e mai greu să ne păstrăm calmul, să explicăm și să fim consecvenți fără a recurge la forță, acest efort construiește fundația unei relații de încredere.
Nu avem nevoie de bici și de zăbală ca să-i învățăm pe copii drumul cel bun.
Avem nevoie de blândețe fermă, de empatie, de dialog.
Și de curajul de a privi dincolo de aparența unui “copil perfect” – ca să vedem omul autentic care are nevoie de ghidaj, nu de frică.
Adela Ioana Târziu
Psiholog și psihoterapeut
Emoțiile dau sens vieții noastre.