Categorie: Articole

  • Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: Teama, vocea critică și neîncrederea copiilor în ei înșiși

    Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: Teama, vocea critică și neîncrederea copiilor în ei înșiși

    Ce se ascunde în spatele lui „Nu pot”: între teamă, neîncredere și perfecționism

    „Nu pot.”
    „Nu știu.”
    „Nu are rost, oricum o să greșesc.”
    „Sunt prost.”

    Sunt expresii pe care le aud frecvent în cabinet, venind de la copii care, în realitate, ar putea face multe – dacă nu s-ar teme, dacă nu s-ar simți judecați, dacă ar simți că au voie să greșească.

    În spatele acestui aparent simplu „nu pot” se ascund emoții complexe, dureroase, care cer să fie înțelese, validate și conținute.

    1. „Nu pot” ca mască pentru teamă

    Pentru mulți copii, „nu pot” este o formă mascată de teamă:

    Teama de eșec

    Teama de a fi comparat cu ceilalți

    Teama de a fi judecat sau respins

    Teama de a nu fi iubit dacă nu reușește

    ATENȚIE : Acești copii nu se tem de sarcină în sine, ci de ceea ce înseamnă un posibil eșec în ochii adulților importanți din viața lor.

    1. Perfecționismul paralizant

    Uneori, în spatele lui „nu pot” se află un copil cu standarde mult prea înalte pentru vârsta lui. Un perfecționist precoce, care nu îndrăznește să înceapă dacă nu este sigur că va ieși perfect.

    Perfecționismul poate fi alimentat de:

    Așteptări parentale nerealiste

    Presiunea performanței școlare

    Lipsa permisiunii de a greși

    Perfecționismul – masca a unui copil foarte inteligent și sensibil

    De multe ori, în cabinet, perfecționismul este văzut ca o „problemă de corectat”. Însă, ca psiholog și psihoterapeut, știu că în spatele acestei nevoi de perfecțiune se ascunde adesea un copil extrem de inteligent, introspectiv și sensibil.

    Copiii perfecționiști nu sunt „prea exigenți” întâmplător. Sunt copii care:

    • observă detalii pe care alții nu le văd
    • au o capacitate de autoanaliză peste medie
    • gândesc în termeni de „bine” și „corect” încă de mici
    • simt cu durere dezamăgirea sau critica
    • pot intui sau imagina așteptările nespuse ale adulților

    Acești copii nu urmăresc perfecțiunea din vanitate, ci dintr-o nevoie de validare și siguranță.

    Acești copii preferă să nu încerce deloc decât să încerce și să nu reușească „destul de bine”.

    1. Vocea critică din interior

    Copiii interiorizează foarte repede vocea adultului. Cei care aud des „nu ești atent”, „iar ai greșit”, „nu vezi ce ușor e pentru ceilalți?” dezvoltă o voce critică internă, care le șoptește mereu că nu sunt suficienți.

    „Nu pot” devine astfel o formă de resemnare: copilul crede că nu merită să încerce.

    1. Anxietatea de performanță

    Unii copii trăiesc în permanență cu frica de a fi evaluați, notați, observați. Această anxietate de performanță se manifestă adesea prin:

    Evitarea temelor grele

    Refuzul de a participa la ore

    Renunțarea la concursuri sau proiecte

    Pentru ei, „nu pot” este o baricadă protectoare împotriva unui stres pe care nu îl pot gestiona încă.

    1. Neîncrederea în sine

    În spatele unui „nu pot” se află adesea un copil care nu crede că are valoare în afara reușitei.

    Poate a fost comparat des cu alți copii

    Poate nu i-au fost recunoscute sau doar văzute calitățile

    Poate nu a fost lăsat să învețe prin încercare și eroare

    Această neîncredere se instalează ca un virus tăcut care le blochează curiozitatea, inițiativa și curajul.

    Sau din propria voce critică.

    1. Etichetele – autoîmplinirea profeției…

    Etichetele ca „ești leneș”, „ești neatent”, „nu te duce capul”, ”te duce capul, dar nu vrei” se lipesc adânc și dureros. Copilul ajunge să creadă că nu are rost să încerce, pentru că deja i s-a spus cine e. „Nu pot” devine o profeție care se autoîmplinește.

    Ce are nevoie copilul când spune „nu pot”?

    Nu sfaturi. Nu insistență. Nu explicații. Ci:

    Validare emoțională: „Îți e greu acum și e în regulă.”

    Comunicare autentică: „Sunt lângă tine, hai să încercăm împreună.”

    Spațiu de încercare fără presiune

    Permisiunea de a greși: „A greși e un pas în învățare, nu o tragedie.”

    Oglindire de folos și realistă: „Ai mai reușit lucruri grele înainte. Poți și acum.”

    Reflecție pentru părinți și profesori

    Când auziți „nu pot”, întrebați-vă:

    Ce simte copilul acum?

    Ce mesaj interior și-a spus despre sine?

    Cum pot eu să-l ajut să se vadă altfel?

    „Nu pot” nu e un verdict. E o fereastră deschisă spre o lume interioară bogată, dar adesea rănită. Iar rolul nostru, ca părinți, educatori sau terapeuți, nu este să forțăm fereastra să se închidă, ci să fim acolo, blând, când copilul are curajul să o deschidă puțin câte puțin.

    Ce să NU spui când copilul spune „nu pot”

    Cuvintele contează. Iată ce e bine să evităm:

    „Ba da, sigur că poți!” – sună ca o negare a ceea ce simte copilul

    „E ușor, toți copiii fac asta!” – declanșează comparația și rușinea

    „Nu mai spune prostii!” – adâncește vocea critică deja existentă

    Toate aceste răspunsuri, deși bine intenționate, pot deveni pentru copil o formă subtilă de invalidare. Când copilul spune „nu pot”, ceea ce exprimă de fapt nu este o lipsă de capacitate, ci o emoție profundă: teamă, rușine, nesiguranță sau chiar un perfecționism paralizant.

    Ca psiholog și psihoterapeut, văd des în cabinet copii care își blochează inițiativa din cauza acestor emoții. Iar cheia nu este să îi „motivăm” rapid, ci să le vedem emoția și să o conținem.

    Primul pas: Validarea emoției

    Când copilul spune „nu pot”, răspunsul ideal începe cu empatie și curiozitate:

    „Ce te face să simți că nu poți?”
    „Te-a speriat ceva?”
    „Vrei să-mi spui ce ai simțit în momentul ăsta    ?”

    Copilul are nevoie să știe că îi vedem emoția, nu că vrem să o „reparăm” rapid. Asta creează spațiul pentru reconectare și deschidere la nou, la comunicare, la prezentă.

    Exemplu din cabinet: Desenul fără presiune

    În cabinetul meu, atunci când desenăm împreună, le spun copiilor dinainte:

    „Aici nu e un examen. Nu e un concurs de desen. Nu e o școală de artă. Aici desenăm pentru că vrem să ne exprimăm. Nu contează tehnica.”

    De multe ori, copiii ezită să deseneze, spunând „Nu știu să desenez.” Dar în spate nu este lipsa de abilitate, ci frica de a fi evaluați, comparați, criticați.

    Îi încurajez astfel:

    „Sigur că este loc să învățăm mereu lucruri noi. Dar aici avem voie să greșim. Și dacă ai impresia că nu iese bine, poți să-mi ceri ajutorul. Putem să învățăm împreună.”

    Ce funcționează în locul încurajărilor grăbite?

    1. Validarea emoției

    „E în regulă să te simți nesigur uneori.”

    1. Reflectarea trăirii

    „Pari puțin speriat… e prima dată când încerci?”

    1. Crearea unui spațiu sigur de explorare

    „Aici nu trebuie să iasă perfect. Poți doar să încerci.”

    1. Oferirea sprijinului, nu a presiunii

    „Dacă ai nevoie de ajutor, sunt lângă tine.”

    1. Înlocuirea comparației cu progresul personal

    „Uite cât ai crescut față de cum făceai acum o lună!”

    Ce învață copilul când îl vedem cu adevărat

    Când nu grăbim copilul să „poată”, ci îl însoțim acolo unde este, el învață că:

    Este văzut și acceptat cu tot cu fricile și neputințele lui

    Emoțiile sale sunt valide și gestionabile

    Are voie să greșească și să ceară ajutor

    Curajul vine mai degrabă din prezentă și conectare cu nevoia, cu emoția, nu din presiune.

    Ajută-l să le înțeleagă și să transforme emoțiile – cu blândețe și încredere.


    Programează o sesiune de consiliere pentru copilul tău:

    0734131377 – whatsapp [email protected]

    Contactează-mă pentru workshopuri dedicate părinților:

  • Lecția echilibrului în iubirea de bunic

    Lecția echilibrului în iubirea de bunic

    Despre rolul bunicilor, respectul pentru părinți și nevoia de echilibru în familie

    Zilele trecute am citit o declarație a actriței Anca Sigartău care m-a impresionat și care m-a făcut să scriu acest articol. Cuvintele sale sincere au atins un punct nevralgic în dinamica familiei extinse: relația dintre bunici, părinți și nepoți.

    Actrița a vorbit cu o sinceritate dezarmantă despre provocarea de a fi bunic și despre tentația – firească, dar riscantă – de a-și iubi nepoții mai mult decât propriii copii. „Eu pe mama ta o să o iubesc mai mult decât pe tine și îmi repet asta zilnic”, i-a spus ea nepoatei sale, Anastasia. Nu pentru că nepoata nu merită toată iubirea lumii – ba dimpotrivă, e limpede că o iubește „cât cerul și pământul și toate stelele”, cum chiar ea declară. Ci pentru că a înțeles că există o linie fină, dar foarte importantă, între iubirea generoasă și iubirea care dezechilibrează.

    Un adevăr adesea trecut cu vederea

    Nu de puține ori am văzut în jurul meu cum bunicii, în dorința lor de a se bucura de nepoți, ajung să le ofere acestora mai mult decât pot duce. Îi răsfață peste măsură, le permit tot ceea ce părinții încearcă să regleze cu blândețe și fermitate, le iau apărarea în conflictele cu mama sau cu tata de față cu aceștia, punâmdu-i astfel într-o lumină nefavorabilă în fața copilului și, fără să își dea seama, sabotează autoritatea parentală.

    Acest tip de iubire, oricât de bine intenționat ar fi, poate face mai mult rău decât bine. Pentru că, pe termen lung, copilul ajunge să vadă în părinți „cei răi” – cei care impun reguli, care spun „nu”, care educă rău. Iar bunicii devin personajele de poveste care le oferă libertate absolută, dulciuri la orice oră, jocuri până noaptea și o aprobare constantă. În timp, se creează o fractură emoțională între copil și părintele său, care nu mai este perceput ca un aliat, ci ca un obstacol între el și plăcere.

    E nevoie de echilibru și discernământ

    Tocmai de aceea, declarația Ancăi Sigartău e atât de valoroasă: pentru că vorbește despre echilibru. Despre iubirea matură, care știe să se tempereze atunci când e nevoie, pentru binele întregii familii. Despre bunici care nu uită că, înainte de a fi bunici, sunt părinți. Că rolul lor nu este doar să ofere, ci și să sprijine, să întărească relația dintre copil și părinte, nu să o submineze.

    Eu personal cred că este minunat să avem bunici, să-i prețuim și să-i iubim. Să-i învățăm pe copiii noștri să-i privească cu recunoștință, ca pe niște icoane vii ale familiei. Iar eu, ca mamă, îmi învăț fiica să-și iubească bunicii, să îi respecte, să le asculte povețele și să le ceară binecuvântarea. Familia e un dar sfânt, iar bunicii sunt comoara ei tăcută.

    Dar, în același timp, cred cu tărie că bunicii trebuie să rămână aliați ai părinților în efortul educațional. Să fie cei care încurajează copilul să-și asculte părinții, nu să se revolte împotriva lor. Să nu transforme dragostea în armă emoțională, ci într-un liant care unește și întărește generațiile.

    O lecție pentru noi toți

    Declarația Ancăi Sigartău este o lecție. Nu doar pentru bunici, ci pentru noi toți. E o chemare la maturitate emoțională, la echilibru și la responsabilitate afectivă.

    Iubirea de bunic e, poate, una dintre cele mai curate forme de iubire. Dar ca orice formă de iubire, trebuie să fie ghidată de înțelepciune.

    Să nu ne grăbim să oferim copiilor totul pe tavă doar pentru a le câștiga zâmbetul. Să nu ne temem să spunem „nu” când e nevoie. Și mai ales, să nu uităm că iubirea adevărată unește. Iar când fiecare își asumă rolul cu demnitate, copilul va crește în armonie și va învăța, la rândul său, să iubească frumos.

    Lecția echilibrului în iubirea de bunic!

  • Rosul unghiilor, ticurile nervoase și mințitul

    Rosul unghiilor, ticurile nervoase și mințitul

    Trăim vremuri în care copiii sunt tot mai ocupați și tot mai triști.

    Agenda celor mici este plină: meditații, cursuri de limbă străină, sporturi, olimpiade, afterschool. Însă timpul pentru joacă liberă, plictiseală creativă și conectare emoțională reală este adesea redus dramatic. În această ecuație dezechilibrată, tot mai mulți părinți observă comportamente îngrijorătoare: rosul unghiilor, ticuri nervoase, mințitul compulsiv sau retragerea socială. Ce semnalează toate acestea?

    Ca psiholog și psihoterapeut, văd frecvent în cabinet copii care suferă de anxietate mascată. Semnele nu sunt întotdeauna evidente, dar ele spun o poveste care trebuie ascultată.

    Rosul unghiilor (onicofagia) – ce ascunde?

    Rosul unghiilor este adesea primul semnal de alarmă. Nu este un simplu obicei „prost”, ci un mecanism de autoreglare emoțională. Copilul simte o presiune pe care nu știe cum să o exprime: stresul la școală, dorința de perfecțiune, frica de a nu dezamăgi, lipsa timpului de relaxare. Când nu are un spațiu în care să-și proceseze trăirile, își „mănâncă” anxietatea la propriu.

    Ticurile nervoase – semnale de tensiune acumulată

    Clipitul excesiv, mișcările involuntare sau zgomotele repetitive sunt manifestări ale unei tensiuni interioare. Aceste ticuri apar de multe ori în medii solicitante emoțional, unde copilul simte că trebuie să performeze în permanență, fără pauze, fără greșeli.

    Mințitul compulsiv – o strategie de supraviețuire emoțională

    Copiii care mint des nu sunt neapărat neascultători, ci sunt copii care încearcă să evite critica, rușinea sau pedeapsa care cred ca va veni odată cu exprimarea nevoilor personale sau a adevărului. Uneori, aceștia mint pentru a păstra iubirea părinților, alteori pentru a se simți suficient de buni în mediun din care fac parte sau în care își doresc să acceadă. Minciuna devine un mecanism de apărare în fața unor așteptări prea mari sau a unei comunicări bazate mai mult pe autoritate decât pe empatie. Minciuna devine un aliat atunci când ”nevoia mea” depășeste acordul tău – și aici mă refer la situațiile în care copiii ți părinții își doresc lucruri diferite, iar condifiile impuse par copilului greu de îndeplinit.

    Ce le lipsește copiilor de azi?

    1. Joaca liberă și neprogramată

    Joaca liberă este un instrument extrem de important pentru sănătatea emoțională. În joacă, copilul învață să-și regleze emoțiile, să-și folosească creativitatea, să-și rezolve conflictele. Fără ea, anxietatea se acumulează. Copiii au nevoie de timp să fie doar… copii.

    2. Plictiseala – spațiu pentru idei și autoreglare

    Plictiseala este o sursă de gândire creativă și autoreflecție. Când copilul are un moment în care „nu are nimic de făcut”, mintea lui începe să creeze. Este momentul în care se nasc povești, întrebări, jocuri imaginative și o mai bună conectare cu nevoile. Fără plictiseală, apare suprasolicitarea și pierderea inițiativei.

    3. Un mediu care cultivă gândirea critică, nu doar performanța

    Copiii care sunt învățați să gândească critic, să pună întrebări, să greșească și să învețe din greșeli, sunt mai puțin anxioși și mai încrezători. Din păcate, mulți cresc în medii unde sunt „instruiți” să memoreze, să repete, să nu greșească – sub bagheta lui POȚI. Acest model blochează gândirea autonomă și îi face să se teamă de eșec. Iar teama de eșec dă nastere lui NU POT, NU SUNT SUFICINET DE BUN, NU o să reușesc.

    Ce pot face părinții?

    • Oferiți timp zilnic pentru joacă liberă adica fără reguli și fără scop educațional.
    • Permiteți-le să se plictisească. Nu umpleți fiecare minut cu activități.
    • Ascultați cu empatie și fără judecată. Uneori, o întrebare simplă „Cum te simți cu adevărat?” poate schimba totul.
    • Evitați etichetele precum „mincinos”, „leneș”, „nervos” – în spatele lor se ascunde o emoție care are nevoie să fie înțeleasă.
    • Încurajați greșelile ca parte din procesul de învățare.
    • Modelați gândirea critică și creativă, prin conversații deschise, prin joacă și prin CURIOZITATE față de gândirea lor.

    Rosul unghiilor, ticurile nervoase sau mințitul nu sunt probleme izolate, ci manifestări ale unei anxietăți acumulate într-un mediu care cere mult și oferă puțin pentru forul interior al copilului: puțin timp liber, puțină joacă, puțină libertate de gândire. Să ne reamintim că un copil echilibrat emoțional nu este acela care știe totul, ci acela care se simte înțeles, liber să creeze și iubit chiar și atunci când greșește.

    🧠 Cum ajută gândirea critică în depășirea anxietății la copii?

    Gândirea critică este mai mult decât o abilitate cognitivă – este un instrument de reglare emoțională. Un copil care este învățat să gândească critic învață, de fapt, să pună sub semnul întrebării gândurile automate, gîndurile care îl blochează, fricile iraționale și interpretările catastrofice. În loc să creadă „Nu sunt bun de nimic” pentru că a greșit la un test sau cineva l-a criticat, învață să se întrebe: „Este adevărat? Ce pot face diferit data viitoare? Pot să întreb ce anume face persoana să creadă acest lucru?”

    Acest tip de reflecție reduce anxietatea, pentru că îl ajută pe copil să își recâștige controlul asupra situației și să nu fie prizonierul propriilor frici și proprie voci critice. În plus, gândirea critică îl învață să observe sursele presiunii externe – așteptările, comparațiile sociale – și să se raporteze la ele cu discernământ, nu cu teamă.

    🎨 Creativitatea – o ancoră emoțională în fața anxietății

    Creativitatea nu este doar despre artă – desen, muzică sau povestiri frumoase. Este, în esență, o formă de exprimare emoțională aș putea spune – vindecătoare.

    Copilul creativ are acces la o lume interioară bogată, în care fricile pot fi transformate în povești, tensiunile pot deveni culori pe o pânză, iar nesiguranțele – personaje pe care le poate controla. Prin artă, joc simbolic sau construcții imaginative, copilul procesează ceea ce nu poate spune în cuvinte. Creativitatea îi oferă un spațiu sigur în care poate explora, elibera și înțelege emoțiile care altfel l-ar copleși. În plus, stimularea creativității antrenează reziliența, încrederea în sine și capacitatea de a găsi soluții – toate arme importante împotriva anxietății.

    10 markeri ai anxietății la copii

    (semnale pe care părinții și educatorii ar trebui să le observe cu atenție)

    1. Rosul unghiilor, tragerea de păr, scărpinatul compulsiv
      – manifestări fizice repetitive, deseori inconștiente, care exprimă tensiune internă.
    2. Ticuri nervoase (clipit des, grimase, mișcări involuntare ale corpului)
      – expresii ale stresului psihic acumulat și al unei suprastimulări emoționale.
    3. Dureri de burtă sau de cap fără cauză medicală clară
      – somatizări frecvente în cazul anxietății nespuse, mai ales la copiii mici.
    4. Dificultăți de somn (adorm greu, se trezesc des, au coșmaruri)
      – mintea anxioasă rămâne activă și în timpul nopții, ceea ce afectează calitatea somnului.
    5. Teama excesivă de separare de părinți
      – refuzul de a merge la grădiniță sau școală, plânsul sau agățarea de adult.
    6. Perfecționism exagerat și frica de greșeală
      – copilul evită activități noi de teamă să nu greșească sau să nu fie criticat.
    7. Iritabilitate, accese de furie sau plâns aparent nejustificat
      – anxietatea poate apărea mascată sub forme de agresivitate sau hipersensibilitate.
    8. Mințitul compulsiv sau evitarea subiectelor dificile
      – strategii prin care copilul încearcă să evite confruntarea cu fricile sau rușinea.
    9. Dificultăți de concentrare și randament scăzut la școală
      – o minte preocupată de griji nu mai are loc pentru învățare.
    10. Tendința de izolare socială sau dependență excesivă de adulți
      – anxietatea îl face pe copil să evite interacțiunile spontane, să se retragă din grup.

    Să vedem dincolo de comportamente și să ascultăm emoțiile

    Anxietatea la copii nu arată mereu a frică sau plâns. Uneori se ascunde sub ticuri discrete, minciuni sau furie. Alteori, e un copil care râde, dar are stomacul strâns de teamă.

    Într-o lume în care cei mici sunt împinși să performeze, să exceleze, să fie „cei mai buni”, uităm uneori să-i lăsăm să fie pur și simplu copii. Să se joace. Să se plictisească. Să creeze. Să-și pună întrebări.

    Ca psiholog, văd zi de zi câtă nevoie au copiii de spații emoționale sigure, de părinți care văd dincolo de comportamente și de adulți care înțeleg că joaca, creativitatea și gândirea critică nu sunt mofturi, ci nevoi fundamentale pentru sănătatea lor.

    Haideți să ne oprim din alergarea spre „mai mult” și să privim cu adevărat la cine sunt copiii noștri. Pentru că un copil văzut, ascultat și susținut este un copil care învață să trăiască fără frică.

  • Copiii supradotați

    Copiii supradotați

    Copiii supradotați: între potențial intelectual și provocări emoționale

    În clasa a 10-a, am aflat – mai mult dintr-o întâmplare, în urma unei testări psihologice – că mintea mea funcționează diferit. O testare psihologică, făcută fără mari așteptări, a scos la iveală ceva ce eu sau familia mea nu intuiam: o inteligență cu mult peste medie. Începând de atunci, am înțeles de ce învățam cu ușurință, de ce făceam conexiuni rapide sau vedeam soluții acolo unde alții vedeau doar obstacole.

    Dar nu acest lucru mi-a definit cu adevărat parcursul, ci faptul că alături de această minte , poate mai ageră am trăit o viață întreagă cu o hipersensibilitate emoțională uneori greu de gestionat. O combinație aparent paradoxală, dar de fapt foarte des întâlnită în rândul copiilor supradotați.

    Cum m-a ajutat experiența personală în lucrul cu copiii supradotați

    Lucrând ulterior, ca psiholog, cu copii cu înzestrări similare, m-am regăsit în ei. Le-am recunoscut tristețile, neliniștile, întrebările existențiale timpurii, dar și bucuria cunoașterii, curiozitatea nesfârșită și sensibilitatea față de suferințele lumii. M-a ajutat enorm să pot să văd din interior ceea ce pentru mulți specialiști rămâne o realitate greu de înțeles.

    Nevoile nevăzute ale copiilor supradotați

    Copiii cu inteligență peste medie nu sunt neapărat „norocoșii” care vor reuși oricum în viață. Dimpotrivă, ei au nevoie de o însoțire atentă și empatică, deoarece:

    • Au o maturitate cognitivă înaintea maturității emoționale. Gândesc profund, dar pot fi copleșiți de propriile trăiri.
    • Pun întrebări existențiale devreme. Se întreabă despre moarte, sensul vieții, suferință – uneori chiar de la 5-6 ani. Îmi amintesc si acum cum în mintea mea rulau frecvent astfel de întrebări despre viață și moarte, despre boală sau despre esența ființei umane.
    • Simt acut nedreptatea. Fie că e vorba de reguli aplicate arbitrar, fie de suferința din lume, suferă profund.
    • Sunt perfecționiști. Pot evita provocările de teamă să nu greșească sau să nu dezamăgească.
    • Au nevoie de un rost: Nu învață mecanic și nici din obligație – au nevoie să înțeleagă scopul a ceea ce fac și au o minte care face multe asocieri logice.
    • Pot fi percepuți drept „dificili”. Tocmai pentru că pun la îndoială regulile, sunt independenți în gândire și emoțional vulnerabili.

    Ce putem face ca părinți și educatori

    1. Să le oferim siguranță emoțională. Sprijinul afectiv este la fel de important ca stimularea cognitivă.
    2. Să le încurajăm exprimarea emoțiilor. Uneori, acești copii au nevoie de sprijin pentru a-și înțelege și verbaliza trăirile.
    3. Să adaptăm învățarea la nevoile lor. Nu doar mai mult, ci altfel, cu provocări autentice, cu spațiu pentru creativitate.
    4. Să le respectăm ritmul. Pot părea „avansați” într-un domeniu, dar încă „copii mici” în altul. E normal.
    5. Să le validăm trăirile. Chiar dacă par „exagerate”, sunt reale și chiar dureroase pentru ei.

    Dacă și copilul tău pare să vadă lumea altfel, să înțeleagă prea repede sau să sufere prea intens, nu îl „normaliza”. Ajută-l să își înțeleagă darul, dar și vulnerabilitățile.

    Și, mai ales, oferă-i acel spațiu sigur unde inteligența și emoția pot coexista.

    Cum arată un copil supradotat: o minte strălucită într-un suflet sensibil
    Copilul cu inteligență peste medie nu este doar „deștept”. El este un copil complex, adesea contradictoriu, care trăiește intens, înțelege mult, dar are nevoie de sprijin emoțional.

    1. Curiozitate intensă și gândire abstractă precoce
      Încă de mic, pune întrebări care par „prea mari pentru vârsta lui”:
      „De ce murim?”, „Unde se duce sufletul?”, „De ce există războaie?”
      Nu se mulțumește cu răspunsuri simple și își exprimă frustrarea când adulții ezită sau oferă explicații vagi.
    2. Capacitate de concentrare în domenii de interes
      Poate petrece ore întregi studiind insecte, planete sau istoria, dar se plictisește rapid la teme repetitive sau fără rost pentru el. Are nevoie de provocări și de libertatea de a explora.
    3. Simț al dreptății și empatie peste medie
      Are o busolă morală internă foarte clară. Suferă când vede o nedreptate, chiar și una „minoră” în ochii adulților. Poate plânge pentru un animal rănit sau pentru un coleg marginalizat. Trăiește suferința altora ca pe a sa.
    4. Perfecționism și teama de eșec
      Pentru că înțelege mult și are așteptări mari de la sine, se poate bloca în fața greșelii. Uneori evită să încerce lucruri noi ca să nu dea greș. Se judecă aspru și are nevoie de încurajare blândă, dar fermă.
    5. Umor sofisticat și creativitate aparte
      Face glume subtile, cu dublu înțeles, sau creează povești și lumi imaginare cu o coerență uimitoare. Creativitatea lui este uimitoare
    6. Hipersensibilitate emoțională
      Reacționează intens la critici, schimbări, conflicte sau eșecuri. Uneori plânge ușor, alteori se retrage în sine. Nu este „slab”, ci are un sistem nervos foarte receptiv. Această sensibilitate este darul său, dar și sursa celor mai mari provocări.
    7. Nevoia de rost
      Nu face lucruri doar pentru că „așa trebuie”. Vrea să înțeleagă scopul, să vadă impactul, să găsească un rost în ceea ce face. Când simte că ceea ce i se cere e lipsit de sens, își pierde motivația.

    Acești copii nu au doar un „coeficient de inteligență ridicat”. Ei trăiesc altfel. Iar dacă sunt sprijiniți cum trebuie – emoțional, cognitiv și relațional – pot deveni adulți străluciți, empatici și echilibrați.

  • Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate

    Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate


    Există copii care uimesc prin vocabularul lor, prin logica lor ascuțită și capacitatea de a face conexiuni complexe.

    Sunt copiii care par „mai mari decât vârsta lor”, cei care citesc enciclopedii la 6 ani sau pun întrebări filozofice la 8.

    Și totuși, unii dintre acești copii ajung să aibă note mici, crize emoționale, să pară dezorganizați sau chiar „rebeli” în fața autorității.

    Un paradox? Nu. Ci semnalul unui dezechilibru interior care, netratat, poate frâna dezvoltarea lor armonioasă.

    Când mintea strălucește, iar sufletul se zbate

    1. Inteligența peste medie – un dar cu două tăișuri
    Copiii supradotați sau cu inteligență peste medie nu sunt întotdeauna cei „premianți” sau „cuminți”. Mintea lor funcționează diferit: au gândire divergentă, se plictisesc ușor, pun la îndoială regulile, vor să înțeleagă „de ce”-ul din spatele fiecărei cerințe. Într-un sistem educațional rigid sau într-un mediu familial autoritar, aceste calități devin surse de conflict.

    Un copil foarte inteligent poate refuza să facă teme nu din lene, ci pentru că nu înțelege sensul exercițiilor repetitive.

    Poate contrazice profesorul nu din lipsă de respect, ci pentru că simte o eroare logică.

    Poate părea „cu capul în nori”, dar în realitate, e prins într-un univers interior vast, pe care încă nu-l poate exprima în cuvinte simple.

    2. Emoțiile unui copil „mare” într-un corp mic
    În timp ce mintea acestor copii zboară, partea emoțională poate fi fragilă.

    Copiii cu inteligență peste medie simt totul la intensitate crescută – de la bucurie la frustrare, de la curiozitate la anxietate.

    Este ceea ce psihologii numesc supraexcitabilitate emoțională.

    Acești copii pot plânge aparent „fără motiv”, se pot închide în ei când se simt neînțeleși, pot deveni perfecționiști sau, dimpotrivă, se pot revolta împotriva presiunilor de a fi mereu „cei mai buni”. În lipsa unui sprijin emoțional constant, devin copleșiți. Și aici apare blocajul: copilul capabil „nu mai poate”.

    3. Note mici, etichete dureroase și încredere în sine zdruncinată
    Notele devin pentru acești copii mai degrabă sursa anxietății decât un indicator al valorii.

    Când nu se încadrează în așteptările adulților sau nu reușesc să obțină „10”-ul așteptat, se simt invalidați.

    Dacă în plus li se spune că „nu se străduiesc” sau „sunt leneși”, își creează o identitate de copil „nepriceput” sau „rău”.

    Anxietatea de performanță, frica de eșec sau rușinea pot duce la auto-sabotaj: refuză să mai învețe, se răzvrătesc, devin ironici, cinici sau apatici. În realitate, e doar mecanismul lor de apărare. Sub acea mască, zace un copil care nu se mai simte suficient.

    4. Rebelul anxios: semnale de alarmă
    Când copilul inteligent devine opozant, respinge regulile, sfidează, minte sau se retrage în jocuri video ori lecturi evazioniste, nu este semn că „vrea să enerveze”.

    E semnalul unui conflict interior nerezolvat. Acești copii devin „rebeli” nu pentru că nu respectă autoritatea, ci pentru că nu se simt înțeleși de ea.

    Anxietatea poate lua forma unui ADHD fals diagnosticat, a unei depresii mascate, a unor crize de furie sau somatizări.

    Copilul pare neatent? Poate mintea lui este în altă parte, în gânduri legate de sensul vieții, de moarte sau de relații complexe.

    Se comportă imprevizibil? Poate încearcă doar să obțină un minim control într-o lume care îl copleșește.

    5. Ce e de făcut?
    Conectare emoțională înainte de corectare logică.
    – Ascultă copilul fără a-l judeca sau întrerupe.
    – Validarea emoțiilor („Înțeleg că te simți trist/ furios/ dezamăgit…”) e primul pas.
    – Încurajează întrebările, chiar și cele incomode.

    Ajutor specializat
    – Un psiholog care înțelege particularitățile copiilor supradotați poate face diferența.
    – Evaluarea completă ajută la descifrarea realului potențial.

    Adaptarea mediului
    – Școala trebuie să fie partener, nu opozant.
    – Un program diferențiat, teme provocatoare, spații de exprimare liberă – toate pot susține echilibrul.
    – Acasă, rutina trebuie să includă pauze reale, timp în natură, activități sportive, activități artistice și dialog autentic.

    Copilul inteligent, dar emoțional copleșit, nu este „stricat” sau „defect”. Este un suflet sensibil care caută sens, echilibru și înțelegere într-o lume care cere, dar rareori oferă spațiu pentru autenticitate.

    În spatele unei note mici poate sta un potențial uriaș. În spatele unui comportament rebel – o nevoie mare de a fi văzut și iubit exact așa cum este.

  • Impactul etichetării asupra dezvoltării copiilor

    Impactul etichetării asupra dezvoltării copiilor

    „Ești rău!” – de ce etichetarea publică a unui copil îl rănește și nu îl ajută să se îndrepte

    În multe săli de clasă, din păcate, încă se mai aud replici precum „Ești rău!”, „Mereu faci probleme!” sau „Nu mai pot cu tine!”. Spuse cu voce tare, în fața colegilor, aceste cuvinte nu sunt simple corectări de comportament – sunt etichete care pot rămâne lipite de sufletul unui copil ani de zile.

    Eticheta nu educă – ea limitează.

    A spune unui copil că este „rău” înseamnă, de fapt, a-i lipi o etichetă identitară. Copiii nu au încă mecanismele necesare pentru a diferenția între comportament și identitate. Așadar, dacă aud în mod repetat că sunt „răi”, ajung să creadă că așa sunt – răi, imposibili, neînțeleși, respinși. Și ce face un copil care se simte deja exclus sau „defect”? Continuă să se poarte conform acestei imagini – adică, exact cum îi spune adultul că este. Se naște un cerc vicios din care cu greu se mai iese.

    Eticheta lipită de adult devine rapid și eticheta celorlalți copii.

    Când un copil este numit „rău” în fața clasei, colegii săi vor prelua cu ușurință această etichetă. De multe ori, o vor repeta – pe holuri, în pauze, la joacă – întărind izolarea copilului și sentimentul că nu aparține. În loc să se creeze un mediu incluziv și cooperant, se formează tabere: „copiii buni” vs. „copilul/copiii rău/i”. Astfel, nu doar relația dintre adult și copil are de suferit, ci și dinamica întregului grup.

    Umilința în public nu corectează – rușinează.

    A scoate un copil în fața clasei pentru a-l certa sau a-l expune verbal în fața colegilor este, de fapt, o formă de umilire. Chiar și dacă este făcută „cu intenții bune” – pentru ca ceilalți să „învețe o lecție” – efectul este negativ în ansamblu. Copilul nu se va gîndi la ceea ce a făcut, ci va rămâne cu rușinea că a fost pus într-o poziție vulnerabilă în fața grupului. Iar rușinea paralizează dezvoltarea emoțională, închide dorința de cooperare și creează distanță între copil și adultul care ar trebui să-l înțeleagă.

    Ce recomand cu tărie educatorilor și profesorilor: schimbați eticheta cu autenticitatea emoției proprii.

    În loc să spunem „Ești rău!”, putem spune:

    • „Sunt trist/ă când se întâmplă asta.”
    • „Mi-e greu să țin ora când unii copii nu ascultă.”
    • „Aș vrea să facem lucruri frumoase împreună, dar când se întrerupe ora, mă simt neputincios/neputincioasă.”
    • „Când un copil vorbește peste ceilalți sau nu respectă regulile, mă simt agitat/ă și îngrijorat/ă pentru ceilalți copii care vor să învețe sau pentru cei care nu știu încă”

    Acestea nu sunt doar replici „frumoase” – sunt pași concreți spre o cultură educațională bazată pe empatie, inteligență emoțională și relații autentice.

    Copilul are nevoie să înțeleagă efectele comportamentului său, nu să creadă că el este comportamentul său.

    Diferența aceasta, deși subtilă, este extrem de importantă. Un copil poate învăța că un comportament e nepotrivit și că are opțiuni mai bune. Dar dacă îl învățăm că el, ca persoană, este nepotrivit, i-am furat șansa de a se transforma.

    Educația adevărată se face în relație, nu prin rușinare.

    Copiii colaborează atunci când se simt văzuți, acceptați, respectați. Nu când se simt judecați, expuși sau reduși la un comportament. Oricât de greu ar fi uneori pentru un cadru didactic sau un părinte să păstreze calmul, merită să ne reamintim că un copil care se poartă „rău” este un copil care simte rău.

    Și atunci, în loc de pedeapsă, are nevoie de ghidare. În loc de rușine, are nevoie de înțelegere. În loc de „Ești rău!”, are nevoie să audă: „Comportamentul tău m-a afectat, dar tu ești important pentru mine și vreau să găsim o soluție împreună.”

    Iubirea crește iubire!

  • Copilul care evită să vorbească

    Copilul care evită să vorbească

    Copilul care evită să vorbească

    Cât de importantă este relația de atașament?

    Sunt momente în viața noastră de părinți în care ne trezim cu un bilețel, o frază rostită în șoaptă sau o privire care cere ajutor, dar nu știe cum.

    Un copil mi-a dat recent acest mesaj scris de mână: „Îmi e greu să comunic anumite lucruri care mă deranjează  deoarece nu vreau să-i deranjez/ supăr pe alții. 

    Este un semnal de alarmă, dar și un punct de plecare.

    Copiii nu se închid din senin. Închiderea emoțională este adesea o consecință a relațiilor care nu oferă suficientă siguranță, acceptare necondiționată și validare. Și aici intervine relația de atașament.

    Ce este atașamentul?

    Atașamentul este prima formă de legătură emoțională pe care copilul o dezvoltă cu persoana de referință – de obicei mama sau tatăl. Dacă această legătură este sigură, copilul va învăța că este în regulă să simtă, să plângă, să fie frustrat, să fie curios. Dacă legătura este instabilă, copilul învață că nu are cui să se adreseze când îi este greu – și închide ușa.

    De ce nu mai vorbesc copiii despre ce simt?

    Pentru că:

    • Le-a fost spus că „nu e mare lucru”.

    • Au fost criticați când au fost vulnerabili.

    • Nu au fost ascultați cu adevărat.

    • Au învățat că părintele are mereu nevoie să „rezolve”, nu doar să fie acolo.

    • Nu au avut modele de exprimare emoțională sănătoasă.

    Ce putem face ca părinți?

    • Ascultăm fără a corecta imediat. Uneori, copilul are nevoie să-și spună povestea până la capăt.

    • Validăm emoțiile. „Înțeleg că te-a deranjat.” „Pari trist, vrei să vorbim?”

    • Nu minimizăm. Ce e mic pentru noi, poate fi uriaș pentru un copil de 8 ani.

    • Creăm un spațiu sigur.  10 minute pe zi doar pentru voi, fără telefon, fără „hai mai repede”. Un moment de confesiune.

    • Cerem și noi ajutor. Să ne vadă și ei vulnerabili, dar activ implicați în propria vindecare, îi ajută să își accepte umanitatea.


    Copiii care nu pot spune ce simt, scriu. Sau cel mai adesea tac. Sau își exprimă suferința prin comportamente problematice. Când relația de atașament este solidă, copilul învață că orice emoție este binevenită și că are mereu un loc în brațele cuiva care îl înțelege.

    Haideți să le fim acei „cuiva”.

  • Decalajele de vârstă de la școală

    Decalajele de vârstă de la școală

    Cum afectează decalajele de vârstă de la școală dezvoltarea copiilor: între competiție toxică și presiuni inutile

    Într-o lume din ce în ce mai grăbită, părinții  ajung să se întreacă adesea nu doar în a-și susține copiii, ci și în a-i împinge înaintea dezvoltării lor naturale. Această competiție nevăzută, dar constantă, se reflectă dureros în decalajele de vârstă din clasele școlare, mai ales în primii ani de școală. Astfel, într-o clasă pregătitoare sau în clasa I, putem găsi copii de 5 ani și jumătate în aceeași bancă cu copii de 7 ani sau de chiar 7 ani + . O diferență care, în termeni de dezvoltare neuropsihologică, înseamnă o lume întreagă.

    Decalajul nu e doar o chestiune de cifre

    În aparență, un an nu pare o diferență semnificativă. Dar în viața unui copil mic, fiecare lună aduce achiziții importante: control emoțional, dezvoltare a limbajului, capacitate de concentrare, motricitate fină și, nu în ultimul rând, încredere în sine. Când un copil este împins prematur într-un mediu competitiv, alături de colegi mai mari, mai siguri și mai stabili emoțional, începe să se vadă „mai puțin bun”. Încet, dar sigur, își formează o imagine de sine fragilă: „eu nu sunt destul de bun”, „ceilalți sunt mai deștepți decât mine”.

    Cine plătește prețul grabei? Copilul.

    Mulți părinți, în dorința de a le oferi un start cât mai rapid în viață, aleg să-și înscrie copiii mai devreme la școală. Din păcate, nu iau în calcul pregătirea emoțională a copilului, ci doar performanțele cognitive punctuale sau dorința de a nu-l „lăsa în urmă”. Astfel se naște o presiune care nu are nimic de-a face cu nevoile reale ale copilului. Școala devine o luptă de supraviețuire, nu un spațiu de învățare și creștere firească.

    Efecte pe termen lung

    Copiii mai mici din clasă sunt adesea mai obosiți, mai retrași, mai predispuși la anxietate de performanță. În loc să fie sprijiniți în ritmul lor, sunt comparați cu cei mai avansați, iar sistemul de notare sau observațiile constante din partea adulților le întăresc senzația de eșec. În timp, acest lucru poate duce la evitarea provocărilor, frica de greșeală și chiar la abandon școlar emoțional – copilul e „prezent”, dar nu mai participă cu adevărat la actul educațional.

    O competiție între părinți, nu între copii

    De multe ori, în spatele acestor decizii stă o formă de competiție între părinți: „al meu știe deja literele, poate merge la școală”, „nu vreau să-l țin în grădiniță încă un an, să nu piardă timpul”. Însă această grabă este despre noi, adulții. Copilul are nevoie de timp să crească, să-și întărească rădăcinile. A grăbi un mugur să înflorească nu-l face mai frumos, ci mai vulnerabil.

    Decalajele de vârstă de la școală

    Ce putem face ca părinți?

    1. Să respectăm ritmul copilului, nu al societății sau al altor părinți.

    2. Să ne informăm: maturitatea emoțională e la fel de importantă ca cea cognitivă.

    3. Să cultivăm încrederea, nu presiunea: copilul nu este un proiect, ci o ființă în formare.

    4. Să alegem bine momentul intrării în sistemul școlar – uneori, un an în plus de joacă ghidată și explorare poate însemna o viață întreagă de echilibru.

    Un copil împins înaintea timpului său poate părea la început un „campion”. Dar în spatele zâmbetului obosit și al ochilor care evită contactul se poate ascunde un suflet care nu a avut timp să-și construiască temelia. Iar noi, părinții, trebuie să ne întrebăm: vrem să ne creștem copiii ca într-o cursă, sau ca într-o poveste în care fiecare etapă are rostul ei?

    Programează o evaluare psihologică pentru copilul tău – pentru un start sănătos în viața școlară.

  • Vreau să vorbesc cu părinții mei…

    Vreau să vorbesc cu părinții mei…

    „Vreau să vorbesc cu părinții mei, dar înainte să îmi spun părerea, ei spun că orice altă opinie față de a lor este greșită și îmi este frică să le mai vorbesc ce cred.”
    Acesta este biletul anonim al unui adolescent
    „Mi-e frică să le mai spun ce cred” – când copilul tace de teamă, nu din lipsă de idei
    Ca psiholog, aud des această propoziție rostită timid sau notată pe un colț de hârtie:
    „Vreau să vorbesc cu părinții mei, dar mi-e frică. Orice părere diferită e considerată greșită.”
    Aceasta nu este doar o frustrare a adolescenței. Este un semnal de alarmă. Un copil care nu se mai simte liber să se exprime devine un adolescent interiorizat, un tânăr confuz, un adult cu voce stinsă. Iar asta nu pentru că părintele nu a iubit, ci pentru că, uneori, iubirea a fost exprimată cu autoritate, teamă, așteptări sau corectitudine absolută – în loc de ascultare și deschidere spre celălalt.
    De ce se întâmplă asta?
    1. Părinții vor binele copilului, dar uneori opiniile impuse nu funcționează.
    Dorința sinceră de a ghida copilul devine, fără intenție, în astfel de situații o formă de respingere a individualității lui fără drept la replică. E ca și cum i-aș spune: Tu nu contezi.
    2. Copilul simte că greșeala nu e tolerată
    Dacă orice părere diferită este „corectată”, copilul nu învață să argumenteze, ci să tacă.
    3. Frica de reacții exagerate
    Critica dură, ironia, schimbările de ton sau privirile tăioase îl fac să anticipeze că „e mai bine să nu zic nimic”.
    Adesea am auzit de la adolescenți: după față mamei/tatălui știu ce trebuie să spun ca să nu fie probleme.
    4. Lipsa unui spațiu sigur de comunicare
    Dialogul autentic are nevoie de timp, răbdare și absența unei „note” la final. Când copilul simte că va fi evaluat, nu se mai deschide.
    Care sunt consecințele?
    • Un copil care nu se simte ascultat nu va veni să spună ce-l doar
    • Va învăța să se conformeze sau să se revolte, nu să coopereze.
    • Va ascunde, va minți sau va evita, în loc să ceară ajutor.
    • Va dezvolta anxietate, teamă de greșeală, perfecționism toxic sau lipsă de încredere în sine.
    Ce pot face părinții – soluții clare și empatice
    1. Ascultă mai mult decât corectezi
    Nu e important să ai dreptate întotdeauna. E important ca vocea copilului tău să nu se piardă în propria casă.
    2. Spune: „Îți înțeleg punctul de vedere, chiar dacă e diferit de al meu.”
    Asta nu înseamnă că renunți la limite sau valori – înseamnă că îi permiți copilului să devină un om întreg.
    3. Pune întrebări care încurajează reflecția, nu interogarea:
    „Cum ai ajuns la concluzia asta?” e mai constructiv decât „Cum poți gândi așa?”
    4. Acceptă greșelile ca parte din procesul de creștere
    Un copil nu învață din frică, ci din libertatea de a explora și de a fi sprijinit, nu doborât, când greșește.
    5. Reflectează la propriile mesaje din copilărie
    Poate și tu, ca părinte, ai fost „corectat mereu” și ai simțit că părerile tale nu contau. Acum ai șansa să vindeci, nu să repeți.
    Pentru copii și adolescenți – curajul de a vorbi contează!

    Părintele nu trebuie să fie perfect – doar disponibil și curios

    Nu e niciodată prea târziu să reconstruiești puntea dintre tine și copilul tău. Ascultarea este primul pas. Adevărata autoritate se bazează pe relație, nu pe control. Iar relația se naște din respect reciproc și încredere.

    Este firesc să îți dorești să îți ajuți copilul. Ca părinte, ai experiență de viață, vezi riscuri pe care copilul nu le vede și vrei să îl protejezi. Este natural să oferi sfaturi, păreri și direcții – face parte din rolul tău. Însă modul în care o faci contează enorm. Nu pentru că trebuie să dai multe explicații, ci pentru că tonul face muzica, iar prezența ta, calmă și deschisă să şi asculte, transmite copilului că este în siguranță să vorbească, chiar dacă nu e de acord pe loc.

    Un copil nu are nevoie să i se impună adevărul, ci să înțeleagă valoarea lui. Și va face asta mai ușor atunci când simte că e ascultat, respectat și că are voie să gândească cu mintea lui, în ritmul lui. Nu e vorba despre a renunța la autoritate, ci despre a o pune în slujba unei relații care hrănește, nu înfricoșează.

    Cum te apropii de copilul tău – cu blândețe, curaj și răbdare

    Pubertatea este una dintre cele mai fragile și tulburi etape din viața copilului tău. Este o perioadă în care trupul se transformă, emoțiile o iau razna, identitatea se caută, iar vocea părinților pare să fie tot mai estompată în zgomotul lumii. Într-o eră dominată de rețele sociale, influenceri și mesaje contradictorii, copilul tău are nevoie de tine mai mult ca oricând. Dar nu în orice fel.

    Iată câteva sfaturi care pot face o diferență :

    1. Fii acolo – fără să invadezi

    Prezența ta calmă, constantă și necondiționată este fundamentul siguranței lui emoționale. Nu trebuie să cunoşti tot ce face, dar trebuie să știe că poate veni oricând la tine. Nu-l sufoca cu întrebări, dar arată-i că ești interesat(ă) sincer.

    „Sunt aici, oricând ai nevoie. Chiar și când nu știi cum să spui ce simți.”

    2. Ascultă fără să judeci

    Mulți copii se retrag pentru că se tem de reacții: mustrări, ironii, comparații.
    Când îți spune ceva, nu-l corecta imediat. Ascultă. Reflectează. Răspunde cu empatie, chiar dacă nu ești de acord.

    „Îți mulțumesc că ai avut curajul să îmi spui asta. Mă bucur că pot să te aud.”

    3. Coboară-te la nivelul lui, dar rămâi adultul

    Apropierea nu înseamnă să fii „cel mai bun prieten”, ci să fii adultul cald și ferm de care are nevoie şi căruia poate să îi împartăsească confidenţele. Explică-i lumea, dar și greșelile, fără să-l dobori.

    „Poate nu vei fi mereu de acord cu mine. Dar te voi iubi mereu și voi fi alături de tine.”

    4. Fii atent la ce NU spune

    Uneori, tăcerea, schimbările bruște de comportament, izolarea sau iritabilitatea sunt semne ale unei suferințe interioare.
    Nu îl presa să vorbească, dar creează contexte care să îl determine să facă pasul spre comunicare – o plimbare, o activitate împreună, o întrebare sinceră spusă cu calm.

    5. Oferă repere clare, nu frică

    Copiii au nevoie de limite, dar nu de rigiditate. Au nevoie de reguli, dar nu de impunere brutală. Explică „de ce-urile” și nu transforma regulile în ziduri, ci în puncţi de sprijin.

    6. Arată-i că are valoare pentru cine este, nu doar pentru ce face

    Într-o lume care cere performanță, validare online și imagine perfectă, copilul tău are nevoie să știe că este suficient așa cum este.
    Apreciază-i efortul, curajul, empatia, nu doar notele sau reușitele.

    7. Protejează-l fără să-l controlezi

    Vorbește deschis despre pericolele de pe internet, despre presiunea socială, despre intimitate, bullying și sănătatea emoțională. Nu cu morală, ci cu sinceritate.
    Creează spațiu pentru întrebări incomode. Fii sursa lui de adevăr, înainte să caute altundeva.

    Pubertatea este o perioadă în care copilul pare să se îndepărteze – dar de fapt, îți testează dragostea.
    Fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare „nu vreau să vorbesc” e o întrebare nerostită:

    „Mă iubești și așa, când nu sunt perfect?”

    Dacă răspunsul tău rămâne „Da”, spus cu calm, răbdare și prezență, vei construi o relație care va dura o viață.

  • Copiii nu spun, dar simt tot

    Copiii nu spun, dar simt tot

    Acesta este un bilet anonim, primit de la un elev din clasa a 7-a.
    „Nu pot să-mi exprim sentimentele concret astfel încât oamenii să mă înțeleagă.”
    Această afirmație exprimă o dificultate de comunicare (emoțională), specifică adesea adolescenței — ATENTIE și nu doar adolescenţei.

    Copiii nu învață doar din ceea ce li se spune, ci mai ales din ceea ce trăiesc. Sunt ca niște bureți: absorb emoțiile, gesturile, tonul vocii, felul în care părinții gestionează stresul, conflictul, iubirea, frustrarea sau tăcerea. Iar atunci când comunicarea emoțională lipsește, ei nu învață doar să tacă – ci învață să se teamă de ceea ce simt, să evite exprimarea și să se închidă în sine.

    De cele mai multe ori, un copil care nu reușește să-și exprime emoțiile clar este un copil care nu a avut modelul unui adult care să o facă. Sau, dimpotrivă, a avut în față un adult care a reacționat disproporționat când el a încercat să se exprime: cu critică, cu glume nepotrivite, cu morală sau cu tăcere.

    Relația de atașament – cheia siguranței emoționale

    Relația de atașament pe care copilul o dezvoltă cu părintele este fundamentul încrederii în lume, în ceilalți și în sine. Este „acasă”-ul emoțional în care învață că poate fi ascultat, iubit, văzut, chiar și atunci când e furios, trist sau confuz. Când relația de atașament este una sigură, copilul are curajul să exploreze lumea, dar și să-și exploreze propriile emoții.

    Copiii nu devin brusc adulți care știu să comunice – ei devin oglinda relațiilor pe care le-au trăit. Cuvintele nespuse, gesturile neînțelese, conflictele nerezolvate se imprimă adânc în felul lor de a fi. Dar vestea bună este că relația se poate repara, întări și vindeca, atâta timp cât adultul e dispus să se uite cu sinceritate în oglindă.

    Iată câteva sugestii pentru părinți, formulate din perspectiva mea:
    Ce are nevoie copilul ?
    1. Să fie ascultat fără grabă și fără soluții imediate
    Copiii și adolescenții au nevoie să fie ascultați cu răbdare. Părinții trebuie să evite reacții imediate de genul „nu e așa” sau „hai, nu-i chiar atât de grav”, pentru că astfel copilul se închide și mai tare.
    2. Validare emoțională
    Nu este important dacă părintele înțelege perfect emoția, ci dacă o validează:
    „Mi se pare greu ce trăiești, îți mulțumesc că mi-ai spus.”
    3. Oglindire și punere în cuvinte a emoțiilor
    Un copil care nu reușește să exprime concret ce simte are nevoie să audă limbaj emoțional.
    „Pari confuz/frustrat/îngrijorat. E ceva ce te apasă?”
    4. Reducerea presiunii de a se exprima „corect”
    Copiii se pot bloca dacă simt că trebuie să se exprime clar sau „ca un adult”. Ajută să li se spună:
    „Nu trebuie să explici perfect. Spune cum poți, sunt aici să te înțeleg.”
    5. Exemple personale moderate
    Părintele poate împărtăși ocazional momente în care și el s-a simțit neînțeles sau a avut dificultăți de exprimare, ca să normalizeze trăirea copilului.
    6. Activități alternative de exprimare
    Dacă vorbitul e greu, poate scrisul, desenul, muzica sau teatrul ajută.

    Cauzele pentru care un copil simte că nu poate să-și exprime sentimentele concret astfel încât ceilalți să-l înțeleagă pot fi multiple și, adesea, interconectate. Iată cele mai frecvente:

    1. Dezvoltarea neuropsihologică a adolescenței

    • Cortexul prefrontal, responsabil cu organizarea gândirii, autocontrolul și exprimarea coerentă, este încă în dezvoltare.

    • Sistemul limbic (emoțiile) e foarte activ, ceea ce înseamnă că adolescentul simte mult, intens, dar nu are încă toate instrumentele pentru a pune în cuvinte trăirile.

    2. Lipsa unui vocabular emoțional

    • Mulți copii nu au fost învățați să recunoască și să numească emoțiile. Ei știu că simt ceva, dar nu știu ce sau cum să exprime acel lucru.

    • Părinți care nu vorbesc despre emoții (modele de „stoicism” sau evitarea vulnerabilității) contribuie la această carență.

    3. Teama de a fi judecat, respins sau ridiculizat

    • Adolescenții sunt foarte sensibili la reacțiile celorlalți, mai ales ale părinților sau colegilor.

    • Dacă în trecut au fost ironizați sau respinși când și-au exprimat emoțiile, încep să le reprime.

    4. Experiențe traumatice sau copleșitoare

    • Situații precum bullying, divorțul părinților, respingerea socială, schimbări bruște sau suferințe emoționale puternice pot duce la închidere în sine.

    • În astfel de cazuri, copilul poate chiar să evite conștient contactul cu propriile emoții (mecanism de apărare).

    5. Perfecționismul sau nevoia de control

    • Unii adolescenți refuză să vorbească despre ceea ce simt dacă nu pot fi „siguri” că exprimă corect. Aceasta este o formă de autocenzură.

    6. Neîncrederea în relațiile apropiate

    • Dacă părinții sau adulții din jur au reacționat disproporționat în trecut (ex. dramatizare, critică, minimalizare), copilul nu mai simte că e „sigur” să se exprime.

     

    Oricând ai nevoie, dragă părinte, sunt aici fie şi doar cu o opinie.

  • Ce faci când copilul tău e copleșit de frică? Cauze, reacții sănătoase și soluții eficient

    Ce faci când copilul tău e copleșit de frică? Cauze, reacții sănătoase și soluții eficient

    Ce faci când copilul tău e copleșit de frică?

    Fricile copiilor nu sunt „mofturi”, ci semnale interioare reale. Uneori par exagerate pentru noi, adulții, dar pentru un copil – ele sunt intense, reale și deseori greu de înțeles sau gestionat.

    În calitate de psiholog și psihoterapeut, văd des părinți îngrijorați care vin cu întrebarea:
    „De ce îi este frică de lucruri care nu există?” sau „De ce plânge atât de tare, când pare că nu s-a întâmplat nimic?”

    Răspunsul este unul complex, dar și plin de speranță: frica se poate învăța, înțelege și gestiona – cu ajutorul potrivit.

    🔍 Ce este frica și de ce este importantă

    Frica este o emoție naturală de protecție. Ne învață să ne ferim de pericole reale, dar poate apărea și ca reacție disproporționată la situații percepute ca amenințătoare, fără a fi cu adevărat periculoase.

    👉 În copilărie, frica este frecventă și apare pe fondul imaturității sistemului nervos, al lipsei de experiență și al imaginației bogate.
    👉 Dar dacă este lăsată neînțeleasă sau nerezolvată, frica poate deveni anxietate, evitări, retragere socială, probleme de somn sau tulburări de comportament.

    📌 De unde vine frica copilului tău?

    Fricile pot avea mai multe surse și forme:

    1. Frica naturală (normală pentru vârstă)

    • De întuneric (3-7 ani)
    • De monștri, fantome, personaje negative din povești
    • De despărțire (mama/tata pleacă)
    • De zgomote puternice (aspirator, furtună, focuri de artificii)
    • De medici sau injecții
    • De eșec sau de a nu fi suficient de bun

    👉 Aceste frici fac parte din dezvoltarea normală și, de regulă, se estompează cu sprijin adecvat.

    2. Frica învățată

    • Copilul a văzut reacții de frică la adulți („Ai grijă, că o să cazi!”);
    • A experimentat o traumă minoră (s-a pierdut în magazin, a văzut un accident);
    • Aude conversații stresante (certuri, știri, drame);
    • A fost expus la imagini sau filme nepotrivite vârstei.

    3. Frica transmisă inconștient

    Copiii absorb emoțiile nespuse ale părinților. Un părinte anxios sau supraprotector poate, fără intenție, să transmită nesiguranță și frică.

    ⚠️ Cum îți dai seama că frica devine o problemă

    ✔️ Refuzuri repetate („Nu vreau la grădiniță/să dorm singur”)
    ✔️ Plânsete puternice, reacții intense la stimuli banali
    ✔️ Tulburări de somn (coșmaruri, insomnii, treziri dese)
    ✔️ Evitarea unor activități altădată plăcute
    ✔️ Simptome fizice fără cauză medicală (dureri de burtă, cap, greață)
    ✔️ Agitație, ticuri nervoase, mușcatul unghiilor, izolare

    ✅ Ce poți face ca părinte: 7 acțiuni esențiale

    1. Ascultă cu răbdare, fără judecată

    Când copilul spune că îi este frică, nu-l contrazice:
    ❌ „Nu ai de ce să-ți fie frică!”
    ✅ În schimb: „Înțeleg că te sperie asta. Hai să vedem ce putem face împreună.”

    2. Normalizează frica

    Spune-i că frica este o emoție pe care o au toți oamenii – inclusiv tu. Dă-i exemple din copilăria ta sau din povești cu final pozitiv.

    3. Ajută-l să-și exprime frica în joacă sau desen

    Copiii procesează emoțiile prin joc. Poți folosi:

    • Păpuși care „se tem” de monștri, dar sunt ajutate;
    • Desene cu ce îl sperie, urmate de „supereroi” care îl protejează;
    • Jocuri de rol în care copilul învinge frica.

    4. Stabilește rutine de siguranță

    Copiii au nevoie de predictibilitate. O rutină de somn, o vorbă de încurajare, o lampă de veghe sau o „păturică magică” pot crea un cadru în care copilul se simte în control.

    5. Nu-l forța, dar încurajează pași mici

    De exemplu, dacă îi e frică să doarmă singur, nu-l muta brusc, ci începe cu:

    • Poveste împreună → te retragi 5 min → crești treptat timpul.

    6. Redu expunerea la stimuli care induc frică

    • Evită emisiuni tensionate, știri, conversații dramatice în prezența copilului;
    • Limitează timpul petrecut pe ecrane.

    7. Caută sprijin specializat dacă frica persistă

    Un psiholog specializat în lucrul cu copiii te poate ajuta să identifici sursa fricii și să lucrați împreună la gestionarea ei prin metode blânde, validate științific (terapia prin joc, povești terapeutice, art-terapie etc.).

    🎯  Frica nu e dușmanul – ci un semnal de luat în serios

    Copiii care învață să-și înțeleagă și gestioneze fricile devin adulți cu inteligență emoțională dezvoltată, încredere în sine și curaj interior.

    Iar părinții care oferă sprijin blând, conștient și informat sunt cei care le dau copiilor cele mai solide aripi.

    📅 Ai un copil care se confruntă cu frici intense sau repetitive?

    Hai să discutăm împreună. O sesiune de evaluare emoțională poate face diferența.
    ✅ Te ajut să înțelegi ce simte copilul tău, cum îi poți fi alături și ce soluții putem aplica pas cu pas.

    [Buton: Programează o consultație aici]

     

  • Problemele de vorbire la copii: semne, impact și soluții concrete pentru părinți responsabili

    Problemele de vorbire la copii: semne, impact și soluții concrete pentru părinți responsabili

    Problemele de vorbire la copii: semne, impact și soluții concrete pentru părinți responsabili

                                                Vorbirea – cheia unei dezvoltări sănătoase

    Mulți părinți se întreabă: „Oare e doar o etapă? Va vorbi mai bine mai târziu?”.

    Este adevărat că fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare, dar uneori, a aștepta „să treacă de la sine” poate însemna a pierde timp valoros. Dificultățile de vorbire nu afectează doar capacitatea copilului de a pronunța sunete corect. Ele au implicații mult mai adânci:

    • în învățare,
    • în comunicarea socială,
    • în dezvoltarea emoțională,
    • și mai ales în stima de sine.

    Cum îți dai seama că este o problemă?

    Este important să fim atenți la semnale subtile, nu doar la faptul că un copil „nu vorbește bine”. Iată câteva semne care merită atenție:

    La vârsta de 2-3 ani:

    • folosește puține cuvinte;
    • nu formează propoziții simple („mama dă apa”);
    • pare să nu înțeleagă întrebări sau comenzi simple;
    • nu reacționează bine când i se vorbește.

    La vârsta de 4-5 ani:

    • pronunță greșit multe sunete (ex. r, s, ș, ț);
    • vorbește neclar, greu de înțeles;
    • încurcă ordinea cuvintelor în propoziții;
    • evită să vorbească în grup sau cu persoane străine.

    La școală:

    • are dificultăți la citire, scriere, învățare;
    • confundă sunete sau litere;
    • citește silabisit, lent sau greșit;
    • evită să răspundă în fața clasei;
    • devine frustrat, retras sau anxios.

    De ce e important să intervenim devreme?

    Fiecare etapă a copilăriei contribuie la formarea unor baze pentru viitor. Problemele de vorbire pot influența:

    1. Înțelegerea limbajului

    Dacă un copil nu înțelege corect instrucțiunile, explicațiile sau poveștile, va avea dificultăți în învățare, în jocurile de grup, în relația cu colegii și profesorii.

    2. Abilitățile de literație (citit și scris)

    Cititul și scrisul se bazează pe capacitatea de a identifica, diferenția și reproduce corect sunetele limbii. Dacă aceste baze lipsesc, copilul va învăța cu greutate, iar performanțele școlare vor fi afectate.

    3. Comunicarea socială

    Copiii care nu se pot face înțeleși pot fi izolați social, pot evita interacțiunile sau pot deveni ușor frustrați. În timp, aceștia dezvoltă o stimă de sine scăzută și chiar anxietate socială.

    Ce pot face părinții? Soluții clare și eficiente

    1. Fă o evaluare logopedică

    Chiar dacă nu ești sigur că e o problemă, o evaluare este primul pas. Nu implică diagnosticare automată, ci te ajută să înțelegi nivelul actual de dezvoltare al copilului și eventualele dificultăți.

    2. Implică-te în activități de stimulare a limbajului

    Lucruri simple pot face minuni:

    • Citește-i zilnic cu voce tare (povești, poezii, ghicitori);
    • Comentează ce faceți împreună („Uite, tăiem morcovul. Este portocaliu.”);
    • Cântă cântece, spune poezii cu ritm și rime;
    • Povestiți la finalul zilei ce s-a întâmplat („Ce ți-a plăcut azi la grădiniță?”).

    3. Încurajează-l să vorbească fără să-l corectezi excesiv

    E important să nu râdem, să nu imităm greșit vorbirea lui sau să-l corectăm mereu în public. În schimb, repetă tu forma corectă cu blândețe și continuă conversația.

    4. Crează un mediu calm, fără presiune

    Copiii au nevoie de spațiu și timp. Presiunea sau comparațiile cu alți copii le pot adânci anxietatea. Fiecare progres contează.

    5. Colaborează cu un logoped

    Un specialist va crea un plan personalizat de intervenție prin jocuri logopedice, exerciții adaptate vârstei și activități creative. Mai mult, îți va arăta cum poți continua acasă, pentru a consolida rezultatele.

    Ce obține copilul în urma terapiei logopedice?

    • o vorbire mai clară și mai fluentă;
    • creșterea încrederii de sine;
    • îmbunătățirea rezultatelor școlare;
    • relații sociale mai sănătoase;
    • sentimentul că „se face înțeles” – esențial pentru orice copil.

    Mesajul meu pentru tine, părinte: Nu ești singur. Și nu ești vinovat.

    A cere ajutor nu înseamnă că ai greșit, ci că vrei ce e mai bun pentru copilul tău.
    Și cu cât începi mai devreme, cu atât mai repede vei vedea schimbări – în vorbire, în atitudine, în bucuria copilului tău de a fi auzit și înțeles.

    Ai întrebări sau vrei să discutăm despre cazul copilului tău?
    📅 Programează o ședință de evaluare
    Sunt aici să te susțin – cu experiență, răbdare și mult drag pentru copii.