Categorie: Articole

  • Ce faci când copilul tău e copleșit de frică

    Ce faci când copilul tău e copleșit de frică

    Ce faci când copilul tău e copleșit de frică

    Ghid empatic pentru părinți – de Adela Ioana Târziu, psiholog și psihoterapeut

    Fricile copiilor pot părea, la prima vedere, „banale” pentru noi, adulții. Ne e ușor să spunem „nu e nimic de speriat”, „nu ai de ce să plângi”, „e doar o umbră”. Dar, în inima copilului, frica este reală. E vie. E mare. Și îl poate copleși cu o forță pe care noi o uităm, odată cu vârsta.

    În calitate de psiholog și psihoterapeut, formată în abordări centrate pe emoții și pe relația părinte-copil, știu că frica nu este un dușman. Este un mesager. Iar atunci când un copil este copleșit de frică, el are nevoie de un adult care să nu-i minimizeze trăirea, ci să-i stea alături cu blândețe, înțelegere și răbdare.

    Ce este frica – și ce se întâmplă în corpul copilului

    Frica este o emoție de bază, firească și necesară. Ea are rolul de a proteja, de a avertiza și de a menține ființa umană în siguranță. Dar când copilul nu înțelege ce se întâmplă cu el, când nu are suficiente resurse interne și externe să-și regleze trăirea, frica devine copleșitoare.

    În acele momente, în corpul copilului se activează sistemul de supraviețuire: inima bate mai tare, respirația se accelerează, mușchii se tensionează, gândirea logică se oprește, iar copilul poate plânge, tremura, fugi sau rămâne blocat. Acest răspuns nu este o alegere. Este instinct.

    Iar dacă noi reacționăm cu iritare, panică sau sarcasm („hai, serios, la vârsta ta?”, „ești băiat, ce tot te sperii?”), frica nu dispare – ci se adâncește înăuntru, transformându-se în rușine, retragere sau chiar agresivitate.

    De unde vine frica copilului tău?

    Frica nu apare întâmplător. Ea poate avea mai multe surse:

    • Frica de separare (mama pleacă, nu mai vine)

    • Frica de eșec sau de a nu fi suficient (note mici, comparații)

    • Frica de întuneric sau necunoscut (o formă de anxietate existențială timpurie)

    • Frica de respingere sau ridiculizare (în grupul de colegi)

    • Frica transmisă din mediu (certuri, știri, conflicte nerezolvate)

    • Frica învățată (prin supraprotecție sau prin anxietățile părinților)

    Ca psihoterapeut, am învățat că frica nu trebuie eliminată, ci înțeleasă și conținută. Copilul are nevoie să știe că nu este singur cu ea. Că frica lui are sens și că există o cale prin ea, nu doar o fugă de ea.

    Ce faci când copilul tău este copleșit de frică?

    1. Rămâi calm – tu ești ancora lui emoțională

    În fața fricii copilului, prima ta misiune este să rămâi tu calm. Copilul se reglează emoțional prin tine. Dacă tu te panichezi sau devii iritat, frica lui se va amplifica.

    Spune-i, cu o voce blândă: „Sunt aici. Te văd. Te aud. Vom trece împreună prin asta.”

    2. Ascultă-i emoția, nu încerca s-o oprești

    Nu îl certa. Nu-l forța să se liniștească. Doar ascultă. Lasă-l să-și exprime frica, prin cuvinte, prin lacrimi sau prin desen. Întrebările potrivite pot ajuta:

    „Unde simți frica în corp?”, „Dacă frica ta ar avea o culoare, care ar fi?”, „Ce ai vrea să-i spui fricii tale?”

    3. Normalizează frica

    Spune-i că e normal să-i fie frică. Că și tu ai simțit asta. Că frica e o parte din noi, dar nu ne definește.

    „Și mie mi-a fost frică uneori. Frica nu e o rușine. E un semn că ai nevoie de ceva. Hai să aflăm împreună ce.”

    4. Creează ritualuri de siguranță

    Rutinele aduc stabilitate. Un copil care știe ce urmează se simte mai în siguranță. Creează mici ritualuri de conectare, înainte de somn, de plecare la școală sau în momente de neliniște.

    Poate fi un cântecel, o rugăciune, o respirație împreună, o poveste specială. Acestea devin ancora lui emoțională în fața fricii.

    5. Încurajează exprimarea fricii prin joc și desen

    Copiii procesează emoțiile prin joacă, nu prin logică. Permite-i să se joace de-a monștrii, să deseneze frica, să inventeze povești cu personaje care trec prin teamă și o înving.

    Această exteriorizare simbolică ajută copilul să recapete controlul asupra fricii sale.

    6. Ajută-l să-și construiască un „bagaj de resurse”

    Împreună, puteți crea o listă sau o cutiuță cu „resurse” pentru momentele de frică: un obiect drag, o poză cu voi doi, o carte de povești, o frază de putere („Pot să trec prin asta”, „Frica nu mă controlează”). Acestea îi oferă copilului sentimentul de putere interioară.

    Ce să NU faci când copilul tău este copleșit de frică:

    • Nu-l ironiza și nu-l certa

    • Nu minimaliza frica („nu e nimic”, „ai crescut mare”)

    • Nu forța expunerea bruscă („intră acolo să vezi că nu e nimic”)

    • Nu îl grăbi („gata cu plânsul, hai să trecem peste”)

    • Nu transforma frica într-o „rușine de familie” („numai copilul meu e așa?”)

    Când ar trebui să apelezi la ajutor specializat?

    Dacă fricile persistă, se accentuează sau blochează activitățile zilnice (somn, școală, relații), este esențial să apelezi la un psiholog pentru copii. Terapia îl poate ajuta să-și înțeleagă emoțiile, să învețe autoreglarea și să dezvolte mecanisme sănătoase de gestionare a fricii.

    Frica este un profesor interior. Iar copiii nu au nevoie să fie scăpați de frică – ci să fie ghidați prin ea. Cu empatie, cu prezență, cu iubire necondiționată.

    Dacă reușim să le arătăm copiilor noștri că sunt în siguranță cu toate emoțiile lor, nu doar cu cele „frumoase”, le oferim cel mai valoros dar: libertatea de a fi cine sunt, cu tot ce simt.

    Adela Ioana Târziu
    Psiholog & psihoterapeut, mamă, fondatoare a programului Educație cu Rost

    20 de ani de experiență în lucrul cu copiii și părinții

    📅 Programează o ședință de consiliere sau psihoterapie pentru copilul tău sau pentru tine ca părinte, [aici – buton de programare].

  • Cum să recunoști burnoutul emoțional la copii

    Cum să recunoști burnoutul emoțional la copii

    Cum să recunoști burnoutul emoțional la copii

    Semne, cauze și ce poți face ca părinte sau profesor

    Burnoutul emoțional la copii este un subiect prea puțin discutat și adesea trecut cu vederea.

    Ca psiholog și psihoterapeut și o experiență în lucrul cu copiii de peste 20 de ani, am observat, cu durere, cât de ușor punem etichete grele pe umerii fragili ai celor mici: „obraznic”, „leneș”, „iresponsabil”, „rău”.

    Dar realitatea este mult mai complexă. Copiii nu sunt „răi”. Comportamentele lor dificile sunt adesea strigăte de ajutor. Semnale discrete – sau, uneori, foarte vizibile – că ceva din interiorul lor s-a rupt sau este în dezechilibru.

    Ce este burnoutul emoțional la copii?

    Burnoutul emoțional la copii este o stare de epuizare psihică și afectivă, cauzată de stres cronic, presiuni continue sau lipsa unui mediu sigur și empatic. Deși termenul este mai des asociat cu adulții, în special în contexte profesionale, copiii experimentează și ei suprasolicitare emoțională – doar că se exprimă altfel.

    Trigerii burnoutului la copii

    Copiii pot fi copleșiți de factori pe care noi, adulții, îi considerăm minori sau „parte din viață”. Iată câțiva dintre cei mai frecvenți trigeri:

    • Presiunea academicăspecifică generației actuale – așteptări mult prea mari, concursuri, note, comparații, o sumedenie de cursuri extrascolare
    • Program supraîncarcat
    • Lipsa de timp pentru joacă și relaxare
    • Conflicte în familie sau între părinți
    • Absența conectării emoționale cu adulții semnificativi -adulții îi compară pe copiii lor cu ei înșiși, cu modul lor de a acționa,d e a se adapta. Stimulii actuali sunt însă cu totul alții. Și noi nu îi putem ține într-o bulă.
    • Excesul de stimuli (ecrane, activități, informație)
    • Lipsa rutinei și a siguranței – mai ales de a spune ce simt
    • Bullyingul sau excluderea socială

    Semne ale burnoutului emoțional la copii

    Copiii nu vin la noi și ne spun: „Sunt epuizat emoțional.” Ei ne vorbesc prin comportamente. Iată câteva semnale de alarmă:

    • Iritabilitate constantă, izbucniri de furie neobișnuite
    • Refuzul de a merge la școală
    • Scăderea performanțelor școlare sau pierderea interesului
    • Probleme de somn sau coșmaruri
    • Tristețe aparentă „fără motiv”
    • Lipsă de motivație și retragere socială
    • Dureri de cap sau de burtă frecvente, fără cauză medicală

    De ce punem etichete greșite

    Suntem tentați să interpretăm aceste comportamente ca fiind obraznicie, neascultare sau lipsă de responsabilitate. Și, din păcate, atât părinții, cât și profesorii, tind să corecteze „comportamentul”, fără să înțeleagă cauza.

    Dar, de fiecare dată când un copil se comportă „rău”, întrebarea corectă nu este: „Ce e în neregulă cu el?”, ci „Ce nevoi nu îi sunt împlinite?”

    Nevoile de bază ale copiilor – mai adânci decât credem

    La fel ca noi, adulții, copiii au nevoie de:

    • Siguranță (fizică și emoțională)
    • Conectare (să simtă că sunt văzuți, auziți și iubiți)
    • Validare emoțională (să li se spună: „Înțeleg ce simți.”)
    • Joacă liberă și timp de calitate
    • Autonomie (să aibă alegeri și să fie implicați în decizii)
    • Sens și scop (da, și copiii au nevoie să simtă că au un rost)

    Dacă am privi comportamentul copiilor prin prisma piramidei lui Maslow, am realiza că multe dintre reacțiile lor sunt răspunsuri directe la nevoi neîmplinite.

    Dar de multe ori, nevoile emoționale ale copiilor sunt mai ample decât ne arată piramida: un copil poate avea haine, mâncare și un acoperiș deasupra capului, cursuri, jocuri dar dacă nu simte că este iubit necondiționat, dacă nu este ascultat sau valorizat, se va simți nesigur și singur – și va reacționa în consecință.

    Ce putem face noi, ca adulți

    1. Să ne oprim din a pune etichete
      Un copil nu este „rău”. E un suflet în formare, care strigă după ajutor.
    2. Să ascultăm cu empatie
      Ce ne spune comportamentul lui? Ce simte? Ce nevoie exprimă?
    3. Să ne educăm emoțional
      Înainte să cerem copiilor să se autoregleze, noi trebuie să știm să gestionăm propriile emoții.
    4. Să oferim rutine și siguranță
      Predictibilitatea este terapie pentru un copil aflat în haos interior.
    5. Să cerem ajutor specializat, când e nevoie
      Burnoutul emoțional netratat poate duce la anxietate, depresie, tulburări de somn sau de comportament. Un psiholog pentru copii poate fi o ancoră, dar nu așteptați să facă miracole, pentru ca terapeutul petrece o ora cu copilul, iar dumneavoastă și ceilalți adulți din viata sa, cât și mediul academic -167 de ore într-o săptămână.

    Copiii nu au nevoie de pedepse sau etichete. Au nevoie de înțelegere, de prezența noastră conștientă, de timp și, mai ales, de conectare reală.

    Dacă începem să privim copiii cu ochii inimii, nu cu grila judecății, vom descoperi că fiecare „criză” e de fapt o oportunitate de a fi mai aproape de ei. Iar burnoutul emoțional poate fi prevenit – sau vindecat – dacă alegem să fim cu adevărat acolo în viața copiilor noștri.

  • Evaluarea clinică – un sprijin, nu o sentință

    Evaluarea clinică – un sprijin, nu o sentință

    Evaluarea clinică – un sprijin, nu o sentință

    Mulți părinți se tem de evaluările clinice. Le văd ca pe un verdict sau ca pe o etichetă care „lipește” o problemă pe copilul lor.

    Adevărul este exact invers:
    Evaluarea este ca o iluminare.
    O fereastră către lumea interioară a copilului.
    Un mod sigur și profesionist de a descoperi ce îl frământă și cum îl putem ajuta, pentru că adesea, adulții pun etichete pe copii.
    Fără să cunoască contextul, fără să înțeleagă ce trăiește copilul, fără să se întrebe „de ce?”, ne grăbim să judecăm:
    „Copilul nu mă ascultă.”
    „Acest copil nu e atent.”
    „Nu stă locului.”
    „Este prea agitat.”
    „E obraznic.”
    „E leneș.”
    „E prea timid.”
    Lista e lungă, iar etichetele se rostogolesc – în familie, la grădiniță, la școală, în parc.

    Ceea ce pare la suprafață este rareori întreaga poveste.

    Evaluarea clinică vine în întâmpinarea nevoilor reale ale copilului – și ale părinților sau profesorilor deopotrivă.
    Ea nu este o „verdict”, nu este o „condamnare”, ci un instrument extrem de valoros care scoate la scuprafață ceea ce e invizibil cu ochiul liber.

    Aud frecvent întrebări și afirmații ca acestea:
    – „De ce nu mă ascultă copilul?”
    – „De ce se enervează așa ușor?”
    – „De ce nu se poate concentra, deși e inteligent?”
    – „De ce are insomnii, de ce plânge des, de ce nu se adaptează?”

    Răspunsurile nu pot fi trase la întâmplare. Un copil are o lume interioară unică, pe care o putem înțelege doar cu instrumentele potrivite.

    O evaluare psihologică ne arată:
    – cum funcționează gândirea copilului,
    – ce tip de personalitate are,
    – dacă are dificultăți emoționale sau cognitive,
    – nivelul stimei de sine,
    – dacă anxietatea îi afectează viața,
    – de ce are dificultăți școlare sau sociale,
    – ce se ascunde în spatele furiei, agitației sau „timidității” lui.

    • Ne ajută să îi înțelegem.
    • Să empatizăm.
    • Să intervenim eficient.

    Cum deja am mai spus, din păcate, mulți părinți se tem de cuvântul „evaluare clinică”. Îl asociază cu ceva „grav”, cu o „etichetă definitivă” sau o „rușine”. Adevărul este exact opusul: evaluarea este o unealtă de sprijin, de prevenție, de cunoaștere adâncă.

    Un copil nu are nevoie de judecăți. Are nevoie să fie înțeles.
    Iar noi, adulții, avem datoria să facem acest pas înspre el – cu iubire, cu curaj și cu înțelepciune.

    Dacă ai îndoieli, întrebări, neliniști sau pur și simplu vrei să-ți înțelegi mai bine copilul, vino la evaluare. Este primul pas către o relație mai bună și un viitor echilibrat pentru el.

    Să rămânem cu această informație:

    Copiii nu au nevoie de etichete, de judecăți. Au nevoie să fie înțeleși și ascultați, acceptați.

  • Copiii noștri, ținte ușoare ale manipulării: Cum îi protejăm prin gândirea critică

    Copiii noștri, ținte ușoare ale manipulării: Cum îi protejăm prin gândirea critică

    Într-o lume în care informația circulă cu o viteză uluitoare, copiii noștri devin, fără să-și dea seama, victime ale manipulării. Fie că vorbim despre influența colegilor, presiunea socială exercitată de prieteni, mesajele subliminale din mass-media sau capcanele întinse de internet, pericolele sunt omniprezente. O minte tânără, dornică de acceptare și validare, poate fi ușor modelată de cei care știu cum să exploateze naivitatea și lipsa de experiență.

    Cum putem rupe acest cerc vicios? Răspunsul este simplu: prin valori transmise acasă și prin gândirea critică. Această abilitate îi învață pe copii să analizeze informațiile, să pună întrebări și să ia decizii conștiente, nu dictate de alții.

    Cât de ușor sunt manipulați copiii?

    Copiii sunt mai vulnerabili la manipulare decât adulții din mai multe motive:

    1. Creierul lor este în dezvoltare – Gândirea logică și discernământul nu sunt pe deplin formate, iar ei tind să accepte informațiile ca adevăr absolut, fără să le pună la îndoială.

    2. Nevoia de apartenență – Copiii doresc să fie acceptați de grup și sunt dispuși să adopte opinii, comportamente sau valori străine de ale lor, doar pentru a nu fi excluși.

    3. Expunerea masivă la tehnologie – Internetul, rețelele sociale și jocurile online sunt pline de mesaje subliminale, influenceri și algoritmi care promovează idei la care copiii nu pot riposta critic.

    Manipularea – detalii tulburătoare

    Manipularea poate lua diverse forme, unele dintre ele insesizabile:

    Presiunea socială în școli – De la colegi care îi conving să facă lucruri periculoase („Dacă nu faci asta, nu mai ești prietenul nostru”) până la profesori care le impun viziuni fără drept de replică („Asta este adevărul și nu se discută!”).

    Desensibilizarea prin mass-media – Filmele, reclamele și desenele animate promovează stereotipuri nocive despre succes, frumusețe, agresivitate sau valori morale.

    Rețelele sociale – Platformele ca TikTok și Instagram sunt pline de trenduri și provocări care pot duce la comportamente riscante sau chiar la tulburări emoționale.

    Informațiile trunchiate sau fake news – Copiii sunt adesea expuși la informații false, pe care le iau drept adevăr absolut, fără să știe să le verifice sursa.

    Gândirea critică – cea mai bună armă împotriva manipulării

    Gândirea critică îi ajută pe copii să nu mai fie marionete ale influențelor externe. Iată cum îi poate proteja:

    1. Îi învață să pună întrebări – „Cine spune asta?”, „De ce ar vrea cineva să cred asta?”, „Ce dovezi există?” sunt întrebări esențiale pe care trebuie să le aibă în minte.

    2. Îi ajută să analizeze sursele de informație – Un copil educat critic nu se va lăsa păcălit de o postare virală sau de un influencer popular.

    3. Îi oferă încredere în sine – Când un copil gândește pe cont propriu, nu mai este atât de ușor de influențat de grup sau de presiunea socială.

    4. Îi pregătește pentru viață – Un adult care a fost învățat să gândească critic în copilărie va fi mai greu de manipulat și mai capabil să ia decizii bune în viață.

    Cum îi învățăm pe copii să gândească critic?

    1. Învățați-i să pună la îndoială informațiile – Dacă vin acasă cu o „știre” dubioasă, întrebați-i: „De unde ai aflat asta?”, „Ai verificat și alte surse?”, „Este logic ce ai auzit?”

    2. Jucați-vă de-a avocatul cel rău – Alegeți o afirmație și provocați-i să găsească argumente pro și contra. Acest exercițiu le dezvoltă analiza și discernământul.

    3. Discutați despre fake news și manipulare – Explicați-le cum pot fi mințiți prin titluri senzaționaliste, imagini trucate sau informații scoase din context.

    4. Încurajați lectura și gândirea independentă – Copiii care citesc cărți de calitate și sunt expuși la idei diverse vor avea o gândire mai analitica, mai scormonitoare și mai critică.

    5. Limitați expunerea la rețele sociale – Nu interziceți complet, dar învățați-i să fie conștienți de pericolele acestora și să analizeze ce consumă.

    Într-o lume plină de manipulare, gândirea critică este scutul care îi poate proteja pe copiii noștri. Este responsabilitatea noastră, ca părinți și educatori, să îi învățăm să analizeze, să pună întrebări și să nu accepte orice informație drept adevăr absolut. Doar așa putem crește adulți liberi, capabili să ia decizii în cunoștință de cauză, fără a deveni victimele manipulării.

  • Curajul de a te arăta așa cum ești – cu tot ce știi și ce poți deveni

    Curajul de a te arăta așa cum ești – cu tot ce știi și ce poți deveni

    Recent, fiica mea a fost întrebată: „Tu ce poezii știi?”

    O întrebare aparent simplă, dar care poate activa în mintea unui copil o avalanșă de gânduri și emoții:

    „Oare trebuie să știu multe poezii ca să fiu considerat bun?”,

    „Dacă nu știu poezia potrivită, mă vor crede slab?”,

    „Dacă nu răspund bine, voi fi judecat?”

    În fața acestei presiuni tăcute, fiica mea a răspuns cu demnitate și curaj:

    „Eu știu să fac înmulțiri și împărțiri cu sute, fac compuneri foarte frumoase, știu bine să cânt la pian, îmi place să desenez.”

    Ca mamă, am fost foarte mândră de ea. Pentru că a știut cine este, ce poate, ce o definește și ce îi aduce bucurie. Nu s-a rușinat că nu a știut să răspundă pe placul celuilalt. Nu a lăsat o etichetă sau o comparație să-i umbrească stima de sine.

    Ca psiholog și psihoterapeut, știu cât de important este să ne învățăm copiii să își cunoască și să își onoreze calitățile. Să aibă curajul să se apere, nu prin agresivitate, ci prin afirmarea propriilor puncte forte.

    Să înțeleagă că valoarea lor nu stă într-un singur răspuns corect sau într-o abilitate anume, ci în totalitatea a ceea ce sunt: un întreg bogat, în dezvoltare.

    Trebuie să îi creștem cu încredere în ei, nu cu frică de greșeală. Cu bucuria de a învăța, nu cu rușinea că nu știu tot. Să-i încurajăm să spună, atunci când e cazul: „Nu știu… încă.” Sau „Nu știu asta, dar știu altceva la fel de valoros.”

    • Un copil care știe cine este, nu se teme că nu e bun doar pentru că nu se încadrează într-un șablon. Iar datoria noastră, ca părinți și ghizi, este să-l învățăm să vadă în sine ceea ce uneori lumea uită să privească: unicitatea și potențialul său.
  • Anxietatea la copii: semne ascunse, greșeli frecvente și soluții

    Anxietatea la copii: semne ascunse, greșeli frecvente și soluții

    Când copiii noștri strigă în tăcere, au nevoie să îi ascultăm cu adevărat

    Anxietatea copiilor este o realitate tot mai prezentă în zilele noastre. În cadrul evaluărilor clinice realizate recent, am observat un lucru îngrijorător: 10 din 10 copii au prezentat un scor ridicat al anxietății. Aceasta nu este o coincidență, ci un semnal de alarmă.

    Care sunt simptomele anxietății la copii?

    Anxietatea nu se manifestă întotdeauna prin frică sau atacuri de panică, așa cum ne-am aștepta.

    La copii, ea ia forme subtile sau chiar înșelătoare, care pot fi ușor confundate cu lipsa de disciplină sau probleme de comportament.

    Printre cele mai frecvente simptome, regăsim:

    – Oboseală cronică, lipsă de energie

    – Furia aparent inexplicabilă sau izbucniri de nervi

    – Evitarea școlii sau a unor sarcini (fraudare, minciuni, eschivă)

    – Insomnie sau somn neliniștit

    – Dureri de stomac sau de cap fără cauze medicale clare

    – Plâns frecvent sau tendință de retragere

    – Gânduri catastrofice („o să se întâmple ceva rău”)

    – Perfecționism excesiv sau frică de eșec

    – Probleme de concentrare și scăderea performanței școlare

    – Iritabilitate și intoleranță la frustrare

    – Neîncredere în sine sau teamă constantă de a fi judecat

    De ce nu recunoaștem anxietatea la timp?

    Adesea, copiii anxioși sunt etichetați greșit de către adulții din viața lor. Sunt văzuți ca „obraznici”, „leneși”, „nepoliticoși” sau „prea retrași”. În realitate, acești copii suferă în tăcere și nu au cuvintele potrivite să-și exprime trăirile interioare. Nu știu nici ei ce trăiesc! Iar pozitivismul excesiv, adesea supra promovat, este dăunător.

    Avem, noi adulții, o vină?

    Da. Și CLAR nu o spun cu reproș, ci cu dorința NĂSCUTĂ DIN DRAGOSTEA PENTRU COPII, de a ne trezi la realitate. Copiii noștri nu au devenit brusc mai fragili. Ei trăiesc într-o lume care îi suprasolicită, le impune standarde uriașe și le răpește copilăria.

    Îi suprasolicităm cu activități, cursuri, teme, ore suplimentare.

    Avem așteptări foarte mari de la ei, încă de la vârste fragede.

    Le oferim prea puțin timp de joacă liberă, nestructurată.

    Nu le permitem să greșească, să se plictisească sau să fie pur și simplu copii.

    Când copiii se plictisesc, noi imediat ne stresam și încercăm să le umplem timpul.

    Îi expunem la informații și conflicte pe care nu le pot procesa emoțional, la ecrane și gadget-uri care doar inflamează starea de nerabdare

    Vrem să facem din ei mari performeri, dar uităm de nevoile lor de bază:

    Nevoia de comunicare liberă cu părinții.

    Nevoia de joacă.

    Nevoia de siguranță emoțională.

    Nevoia de validare și înțelegere chiar și atunci când se simt neputincioși.

    Nevoia de timp pentru a crește în ritmul lor, nu al nostru.

    Cum ar trebui să arate programul zilnic al unui copil pentru a reduce presiunea?

    Un program sănătos pentru copil ar trebui să includă echilibru între învățare, odihnă, joacă și timp cu familia. Iată o variantă orientativă:

    6:00 – 7:00: Trezire, mic dejun, timp de stat cu părintele (fără grabă)

    8:00 – 13:00/14:00: Școală

    14:00 – 15:00: Prânz și relaxare

    15:00 – 16:00: Teme sau activități educaționale ușoare

    16:00 – 17:30: Joacă liberă sau activități creative (desen, sport, natură). MĂCAR

    17:30 – 19:00: Timp în familie – citit, cântat la un instrument, jocuri de societate, treburi administrative, cină

    19:00 – 20:00: Pregătire pentru somn, poveste, discuție liniștită

    21.00 – 6:00: Somn (ideal 10-11 ore pentru copiii de vârstă școlară , minimum 9 ore)

    Ce soluții funcționează pentru a reduce anxietatea copiilor?

    Ca psiholog și psihoterapeut, dar și ca mamă, am învățat că fiecare copil are nevoie de un spațiu sigur în care să se simtă acceptat, ascultat și iubit necondiționat. Iată câteva direcții utile:

    1. Ascultare activă – Încurajează-l să vorbească despre ce simte, fără a-l corecta sau minimaliza („nu e mare lucru”, „ai de toate, de ce ești trist?”)

    2. Rutină clară – Copiii se simt mai în siguranță când știu ce urmează. Rutinile oferă stabilitate emoțională.

    3. Exerciții de respirație și relaxare – Pot fi învățați să-și gestioneze emoțiile prin tehnici simple, adaptate vârstei.

    4. Limitarea timpului petrecut pe ecrane – Expunerea excesivă la ecrane crește iritabilitatea și scade capacitatea de concentrare.

    5. Jocuri de rol și povești – Le oferă un limbaj simbolic pentru a-și exprima fricile.

    6. Ieșiri în natură și mișcare fizică zilnică – Reduc tensiunea internă și cresc secreția de endorfine.

    7. Psihoterapie emoțională, art-terapie și consiliere psihologică – este importantă intervenția unui specialist care lucrează cu copilul și familia lui.

    Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți. Ci de părinți prezenți.

    Din punctul meu de vedere – CHEIA pentru a reduce anxietatea copiilor stă în reconectare cu familia, cu nevoile lui. Când ne oprim din alergare și îi privim cu ochi blânzi, când ne dăm voie să fim acolo cu ei și pentru ei, atunci începe adevărata vindecare.

    Cea mai mare bucurie din viața mea a fost faptul că am avut parte de încrederea necondiționată a părinților mei. M-au apărat de critici, m-au lăsat să aleg, nu au insistat atunci când au văzut că nu mai pot. Mi-au oferit răgazul să mă odihnesc și să înțeleg ce îmi doresc eu, și poate cel mai important, nu m-au grăbit niciodată. De fiecare dată, m-am întors cu bucurie la activitățile la care renunțasem temporar.

    Mama m-a apărat în fața oricui – chiar și în fața profesorilor, atunci când observa o nedreptate– iar asta m-a făcut să am încredere deplină în ea. Îi puteam spune orice. Până și colegele mele veneau să vorbească cu mama atunci când aveau o problemă, și adesea îmi spuneau cât de mult mă invidiază pentru felul în care părinții mei îmi erau alături.

    Nu m-au răsfățat excesiv și nu m-au ferit de cuvântul „Nu”. Dar au știut să mențină un echilibru fin între limite și libertate, între susținere și responsabilitate. Ca să înțelegeți la 11 ani aveam un ” salariu” pentru ceea ce făceam. Trebuia să plătesc întreținerea, curentul și alte facturi. Părinții îmi dădeau banii și eu făceam plățile catre administrația blocului si nu numai.

    Niciodată nu i-am dezamăgit, tocmai pentru că am simțit că am fost văzută, auzită și acceptată exact așa cum sunt. Încrederea lor în mine m-a făcut să devin o persoană responsabilă.

    Poate că am fost și norocoasă: am surori mult mai mari, iar părinții mei au învățat, odată cu ele, cum să fie mai flexibili și mai înțelepți. Iar faptul că tatăl meu a făcut sport de performanță, fiind în lotul național al României, l-a învățat ce înseamnă presiunea și l-a făcut să privească lucrurile cu îngăduință și înțelegere.

    Părinții mei nu au fost perfecți, dar au știut să vină în întâmpinarea nevoilor mele. Și pentru asta, le voi fi mereu recunoscătoare. Pentru că sprijinul lor a fost fundația pe care am construit tot ce sunt astăzi.