Copiii nu spun, dar simt tot

Acesta este un bilet anonim, primit de la un elev din clasa a 7-a.

„Nu pot să-mi exprim sentimentele concret astfel încât oamenii să mă înțeleagă.”

Această afirmație exprimă o dificultate de comunicare (emoțională), specifică adesea adolescenței — ATENTIE și nu doar adolescenţei.

Copiii nu învață doar din ceea ce li se spune, ci mai ales din ceea ce trăiesc. Sunt ca niște bureți: absorb emoțiile, gesturile, tonul vocii, felul în care părinții gestionează stresul, conflictul, iubirea, frustrarea sau tăcerea. Iar atunci când comunicarea emoțională lipsește, ei nu învață doar să tacă – ci învață să se teamă de ceea ce simt, să evite exprimarea și să se închidă în sine.

De cele mai multe ori, un copil care nu reușește să-și exprime emoțiile clar este un copil care nu a avut modelul unui adult care să o facă. Sau, dimpotrivă, a avut în față un adult care a reacționat disproporționat când el a încercat să se exprime: cu critică, cu glume nepotrivite, cu morală sau cu tăcere.

Relația de atașament – cheia siguranței emoționale

Relația de atașament pe care copilul o dezvoltă cu părintele este fundamentul încrederii în lume, în ceilalți și în sine. Este „acasă”-ul emoțional în care învață că poate fi ascultat, iubit, văzut, chiar și atunci când e furios, trist sau confuz. Când relația de atașament este una sigură, copilul are curajul să exploreze lumea, dar și să-și exploreze propriile emoții.

Copiii nu devin brusc adulți care știu să comunice – ei devin oglinda relațiilor pe care le-au trăit. Cuvintele nespuse, gesturile neînțelese, conflictele nerezolvate se imprimă adânc în felul lor de a fi. Dar vestea bună este că relația se poate repara, întări și vindeca, atâta timp cât adultul e dispus să se uite cu sinceritate în oglindă.

Iată câteva sugestii pentru părinți, formulate din perspectiva mea:

Ce are nevoie copilul ?

1. Să fie ascultat fără grabă și fără soluții imediate

Copiii și adolescenții au nevoie să fie ascultați cu răbdare. Părinții trebuie să evite reacții imediate de genul „nu e așa” sau „hai, nu-i chiar atât de grav”, pentru că astfel copilul se închide și mai tare.

2. Validare emoțională

Nu este important dacă părintele înțelege perfect emoția, ci dacă o validează:

„Mi se pare greu ce trăiești, îți mulțumesc că mi-ai spus.”

3. Oglindire și punere în cuvinte a emoțiilor

Un copil care nu reușește să exprime concret ce simte are nevoie să audă limbaj emoțional.

„Pari confuz/frustrat/îngrijorat. E ceva ce te apasă?”

4. Reducerea presiunii de a se exprima „corect”

Copiii se pot bloca dacă simt că trebuie să se exprime clar sau „ca un adult”. Ajută să li se spună:

„Nu trebuie să explici perfect. Spune cum poți, sunt aici să te înțeleg.”

5. Exemple personale moderate

Părintele poate împărtăși ocazional momente în care și el s-a simțit neînțeles sau a avut dificultăți de exprimare, ca să normalizeze trăirea copilului.

6. Activități alternative de exprimare

Dacă vorbitul e greu, poate scrisul, desenul, muzica sau teatrul ajută.

Cauzele pentru care un copil simte că nu poate să-și exprime sentimentele concret astfel încât ceilalți să-l înțeleagă pot fi multiple și, adesea, interconectate. Iată cele mai frecvente:

1. Dezvoltarea neuropsihologică a adolescenței

Cortexul prefrontal, responsabil cu organizarea gândirii, autocontrolul și exprimarea coerentă, este încă în dezvoltare.
Sistemul limbic (emoțiile) e foarte activ, ceea ce înseamnă că adolescentul simte mult, intens, dar nu are încă toate instrumentele pentru a pune în cuvinte trăirile.

2. Lipsa unui vocabular emoțional

Mulți copii nu au fost învățați să recunoască și să numească emoțiile. Ei știu că simt ceva, dar nu știu ce sau cum să exprime acel lucru.
Părinți care nu vorbesc despre emoții (modele de „stoicism” sau evitarea vulnerabilității) contribuie la această carență.

3. Teama de a fi judecat, respins sau ridiculizat

Adolescenții sunt foarte sensibili la reacțiile celorlalți, mai ales ale părinților sau colegilor.
Dacă în trecut au fost ironizați sau respinși când și-au exprimat emoțiile, încep să le reprime.

4. Experiențe traumatice sau copleșitoare

Situații precum bullying, divorțul părinților, respingerea socială, schimbări bruște sau suferințe emoționale puternice pot duce la închidere în sine.
În astfel de cazuri, copilul poate chiar să evite conștient contactul cu propriile emoții (mecanism de apărare).

5. Perfecționismul sau nevoia de control

Unii adolescenți refuză să vorbească despre ceea ce simt dacă nu pot fi „siguri” că exprimă corect. Aceasta este o formă de autocenzură.

6. Neîncrederea în relațiile apropiate

Dacă părinții sau adulții din jur au reacționat disproporționat în trecut (ex. dramatizare, critică, minimalizare), copilul nu mai simte că e „sigur” să se exprime.

Oricând ai nevoie, dragă părinte, sunt aici fie şi doar cu o opinie.