Despre rolul bunicilor, respectul pentru părinți și nevoia de echilibru în familie
Zilele trecute am citit o declarație a actriței Anca Sigartău care m-a impresionat și care m-a făcut să scriu acest articol. Cuvintele sale sincere au atins un punct nevralgic în dinamica familiei extinse: relația dintre bunici, părinți și nepoți.
Actrița a vorbit cu o sinceritate dezarmantă despre provocarea de a fi bunic și despre tentația – firească, dar riscantă – de a-și iubi nepoții mai mult decât propriii copii. „Eu pe mama ta o să o iubesc mai mult decât pe tine și îmi repet asta zilnic”, i-a spus ea nepoatei sale, Anastasia. Nu pentru că nepoata nu merită toată iubirea lumii – ba dimpotrivă, e limpede că o iubește „cât cerul și pământul și toate stelele”, cum chiar ea declară. Ci pentru că a înțeles că există o linie fină, dar foarte importantă, între iubirea generoasă și iubirea care dezechilibrează.
Un adevăr adesea trecut cu vederea
Nu de puține ori am văzut în jurul meu cum bunicii, în dorința lor de a se bucura de nepoți, ajung să le ofere acestora mai mult decât pot duce. Îi răsfață peste măsură, le permit tot ceea ce părinții încearcă să regleze cu blândețe și fermitate, le iau apărarea în conflictele cu mama sau cu tata de față cu aceștia, punâmdu-i astfel într-o lumină nefavorabilă în fața copilului și, fără să își dea seama, sabotează autoritatea parentală.
Acest tip de iubire, oricât de bine intenționat ar fi, poate face mai mult rău decât bine. Pentru că, pe termen lung, copilul ajunge să vadă în părinți „cei răi” – cei care impun reguli, care spun „nu”, care educă rău. Iar bunicii devin personajele de poveste care le oferă libertate absolută, dulciuri la orice oră, jocuri până noaptea și o aprobare constantă. În timp, se creează o fractură emoțională între copil și părintele său, care nu mai este perceput ca un aliat, ci ca un obstacol între el și plăcere.
E nevoie de echilibru și discernământ
Tocmai de aceea, declarația Ancăi Sigartău e atât de valoroasă: pentru că vorbește despre echilibru. Despre iubirea matură, care știe să se tempereze atunci când e nevoie, pentru binele întregii familii. Despre bunici care nu uită că, înainte de a fi bunici, sunt părinți. Că rolul lor nu este doar să ofere, ci și să sprijine, să întărească relația dintre copil și părinte, nu să o submineze.
Eu personal cred că este minunat să avem bunici, să-i prețuim și să-i iubim. Să-i învățăm pe copiii noștri să-i privească cu recunoștință, ca pe niște icoane vii ale familiei. Iar eu, ca mamă, îmi învăț fiica să-și iubească bunicii, să îi respecte, să le asculte povețele și să le ceară binecuvântarea. Familia e un dar sfânt, iar bunicii sunt comoara ei tăcută.
Dar, în același timp, cred cu tărie că bunicii trebuie să rămână aliați ai părinților în efortul educațional. Să fie cei care încurajează copilul să-și asculte părinții, nu să se revolte împotriva lor. Să nu transforme dragostea în armă emoțională, ci într-un liant care unește și întărește generațiile.
O lecție pentru noi toți
Declarația Ancăi Sigartău este o lecție. Nu doar pentru bunici, ci pentru noi toți. E o chemare la maturitate emoțională, la echilibru și la responsabilitate afectivă.
Iubirea de bunic e, poate, una dintre cele mai curate forme de iubire. Dar ca orice formă de iubire, trebuie să fie ghidată de înțelepciune.
Să nu ne grăbim să oferim copiilor totul pe tavă doar pentru a le câștiga zâmbetul. Să nu ne temem să spunem „nu” când e nevoie. Și mai ales, să nu uităm că iubirea adevărată unește. Iar când fiecare își asumă rolul cu demnitate, copilul va crește în armonie și va învăța, la rândul său, să iubească frumos.
Lecția echilibrului în iubirea de bunic!