Etichetă: furie

  • ANXIETATEA LA COPII

    ANXIETATEA LA COPII

    Webinar Gratuit: Cum recunoaștem și gestionăm anxietatea la copii
    13 noiembrie, ora 19:15 | Online pe Zoom

    Tot mai mulți părinți observă la copiii lor stări de neliniște, teamă, refuz școlar, iritabilitate, agitație sau retragere. În spatele acestor comportamente se poate afla anxietatea. Aceasta este o reacție firească a organismului la stres, însă, atunci când nu este înțeleasă și gestionată la timp, poate afecta stima de sine, relațiile și dezvoltarea emoțională a copilului.

    Copiii anxioși nu sunt „prea sensibili” și nici „răsfățați”. Ei au nevoie de sprijin, înțelegere și siguranță emoțională. Au nevoie de adulți care să le recunoască emoțiile, să le ofere un cadru de siguranță și să îi învețe treptat cum să gestioneze frica.

    Acest webinar se adresează părinților, cadrelor didactice și tuturor celor care îngrijesc sau lucrează cu copii.

    În cadrul webinarului vom discuta:

    • Cum se manifestă anxietatea la diferite vârste
    • Greșeli frecvente făcute de părinți și profesori, chiar și cu cele mai bune intenții
    • Metode simple și eficiente pentru reglarea emoțiilor
    • Cum poate fi transformată frica într-o resursă de cunoaștere și curaj

    Cine susține webinarul
    Webinarul este susținut de Adela Ioana Târziu, psiholog clinician și psihoterapeut cu peste 20 de ani de experiență în lucrul cu copiii, adolescenții și părinții, împreună cu Dana Ilieș, life coach.

    Participarea este gratuită, însă numărul de locuri este limitat.
    Pentru a vă rezerva locul, vă invităm să completați formularul de înscriere disponibil mai jos.

    Înțelegerea anxietății este primul pas către gestionarea ei. Învățând cum să o ascultăm, îi putem ajuta pe copii să crească cu încredere, și nu cu teamă.

    Înscriere:

    Du-te înapoi

    Mesajul tău a fost trimis

  • Când biciul doare: Despre zăbala care mișcă calul prin durere și disciplina copiilor impusă prin duritate

    Când biciul doare: Despre zăbala care mișcă calul prin durere și disciplina copiilor impusă prin duritate

    Emoțiile dau sens vieții noastre

    Imaginează-ți pentru o clipă un cal frumos, tânăr, viguros. Când omul vrea să-l conducă, îi pune zăbala în gură – o bucată de fier rece, străină, care apasă direct pe un loc sensibil. Când trage de hățuri, animalul simte o durere ascuțită care îl face să vireze brusc spre dreapta sau spre stânga, chiar dacă în inima lui ar vrea să fugă liber, să sară obstacole sau să pască liniștit.

    Zăbala nu îl învață de ce să asculte. Nu îi explică ce e drumul, unde merge sau de ce contează colaborarea. Ea doar îi arată că, dacă nu cedează, durerea va crește. Cu timpul, calul va învăța să anticipeze frica. Când va vedea omul cu zăbala în mână, va coborî capul și va părea disciplinat. În ochii celor care privesc de departe, poate părea “cel mai ascultător cal”.

    Dar nimeni nu vede cum, în interior, se acumulează neliniște. Nimeni nu vede spaima, frustrarea, dorința de a fugi.

    La fel, și copiii crescuți prin duritate, critică, rușinare, etichete grele (“ești obraznic”, “nu ești bun de nimic”, “numai așa înțelegi”) devin, în timp, ascultători.

    Se vor alinia, poate, așa cum calul trage capul în jos, să pară cuminți în fața altora.

    Vor executa ordine.

    Vor părea impecabili, “bine crescuți”.

    Dar aceasta nu este ascultare izvorâtă din înțelegere, ci din teamă. Nu este disciplină înnobilată de sens, ci supunere născută din durere.

    Ce nu vedem când punem “zăbala” pe sufletul copilului

    Copilul nu înțelege cu adevărat de ce trebuie să facă lucrurile într-un anumit fel. Nu învață să reflecteze asupra alegerilor. Nu învață despre consecințe naturale sau despre responsabilitate.

    Tot ce știe este că, dacă nu cedează, va suferi: fie o pedeapsă, fie un țipăt, fie o privire tăioasă care îl face să creadă că e nedemn de iubire.

    Mai grav, în timp, copilul poate învăța să-și trăiască viața cu o mască: să pară perfect în ochii altora. Va face eforturi uriașe să nu supere, să nu fie respins.

    Dar vine un moment în care copilul crește și ajunge “în libertate”.

    Când adultul nu mai e lângă el cu biciul sau cu critica.

    Când, brusc, nimeni nu-l mai constrânge.

    Și atunci, tot ce a fost reprimat iese la suprafață:

    • nevoia de a spune “nu”
    • furia că nu a fost ascultat
    • rușinea, vina, spaima
    • impulsul de a sfida orice regulă
    • de a căuta plăceri extreme
    • de a respinge autoritatea

    Ce părea un copil model se transformă într-un tânăr rănit, care se luptă cu propriile traume, în loc să-și construiască firesc viața.

    Disciplina nu trebuie să doară

    • A disciplina înseamnă a învăța, nu a umili.
    • Înseamnă a oferi copilului repere clare, dar cu respect.
    • A-l ghida fără să-i strivești demnitatea.
    • O educație sănătoasă seamănă cu antrenamentul blând:
    • Îi arăți copilului unde vrei să ajungă.
    • Îi explici cu răbdare cum funcționează lucrurile.
    • Îl ajuți să facă legătura între acțiuni și consecințe.
    • Îl sprijini să repare când greșește, nu să se simtă definit de greșeală.
    • Când un copil simte siguranță emoțională, nu are nevoie de frică pentru a coopera.
    • Va învăța că regulile sunt un sprijin, nu un jug.

    Libertatea responsabilă

    Un copil crescut cu înțelegere va ști să fie autonom.

    Nu va simți nevoia să fugă de reguli, pentru că ele nu i-au rănit sufletul.

    Va putea să spună “nu” când e cazul, fără să se teamă că nu mai merită iubirea.

    Va putea să fie respectuos și sincer, nu doar conformist.

    Când biciul doare, rămân cicatrici

    E adevărat, uneori nervii și duritatea par să funcționeze pe moment. La fel cum calul trage dreapta când zăbala îl doare.

    Dar, pe termen lung, disciplina prin frică sărăcește relația cu copilul.

    O face rece, tensionată, lipsită de autenticitate.

    Copilul nu învață să fie responsabil.

    Învață doar să evite pedeapsa.

    Și poate va ajunge un adult care se teme de orice autoritate sau care simte că trebuie să se ascundă toată viața.

    Emoțiile dau sens vieții noastre.

    Și, deși poate e mai greu să ne păstrăm calmul, să explicăm și să fim consecvenți fără a recurge la forță, acest efort construiește fundația unei relații de încredere.

    Nu avem nevoie de bici și de zăbală ca să-i învățăm pe copii drumul cel bun.

    Avem nevoie de blândețe fermă, de empatie, de dialog.

    Și de curajul de a privi dincolo de aparența unui “copil perfect” – ca să vedem omul autentic care are nevoie de ghidaj, nu de frică.

    Adela Ioana Târziu

    Psiholog și psihoterapeut

    Emoțiile dau sens vieții noastre.

  • Evaluarea clinică – un sprijin, nu o sentință

    Evaluarea clinică – un sprijin, nu o sentință

    Evaluarea clinică – un sprijin, nu o sentință

    Mulți părinți se tem de evaluările clinice. Le văd ca pe un verdict sau ca pe o etichetă care „lipește” o problemă pe copilul lor.

    Adevărul este exact invers:
    Evaluarea este ca o iluminare.
    O fereastră către lumea interioară a copilului.
    Un mod sigur și profesionist de a descoperi ce îl frământă și cum îl putem ajuta, pentru că adesea, adulții pun etichete pe copii.
    Fără să cunoască contextul, fără să înțeleagă ce trăiește copilul, fără să se întrebe „de ce?”, ne grăbim să judecăm:
    „Copilul nu mă ascultă.”
    „Acest copil nu e atent.”
    „Nu stă locului.”
    „Este prea agitat.”
    „E obraznic.”
    „E leneș.”
    „E prea timid.”
    Lista e lungă, iar etichetele se rostogolesc – în familie, la grădiniță, la școală, în parc.

    Ceea ce pare la suprafață este rareori întreaga poveste.

    Evaluarea clinică vine în întâmpinarea nevoilor reale ale copilului – și ale părinților sau profesorilor deopotrivă.
    Ea nu este o „verdict”, nu este o „condamnare”, ci un instrument extrem de valoros care scoate la scuprafață ceea ce e invizibil cu ochiul liber.

    Aud frecvent întrebări și afirmații ca acestea:
    – „De ce nu mă ascultă copilul?”
    – „De ce se enervează așa ușor?”
    – „De ce nu se poate concentra, deși e inteligent?”
    – „De ce are insomnii, de ce plânge des, de ce nu se adaptează?”

    Răspunsurile nu pot fi trase la întâmplare. Un copil are o lume interioară unică, pe care o putem înțelege doar cu instrumentele potrivite.

    O evaluare psihologică ne arată:
    – cum funcționează gândirea copilului,
    – ce tip de personalitate are,
    – dacă are dificultăți emoționale sau cognitive,
    – nivelul stimei de sine,
    – dacă anxietatea îi afectează viața,
    – de ce are dificultăți școlare sau sociale,
    – ce se ascunde în spatele furiei, agitației sau „timidității” lui.

    • Ne ajută să îi înțelegem.
    • Să empatizăm.
    • Să intervenim eficient.

    Cum deja am mai spus, din păcate, mulți părinți se tem de cuvântul „evaluare clinică”. Îl asociază cu ceva „grav”, cu o „etichetă definitivă” sau o „rușine”. Adevărul este exact opusul: evaluarea este o unealtă de sprijin, de prevenție, de cunoaștere adâncă.

    Un copil nu are nevoie de judecăți. Are nevoie să fie înțeles.
    Iar noi, adulții, avem datoria să facem acest pas înspre el – cu iubire, cu curaj și cu înțelepciune.

    Dacă ai îndoieli, întrebări, neliniști sau pur și simplu vrei să-ți înțelegi mai bine copilul, vino la evaluare. Este primul pas către o relație mai bună și un viitor echilibrat pentru el.

    Să rămânem cu această informație:

    Copiii nu au nevoie de etichete, de judecăți. Au nevoie să fie înțeleși și ascultați, acceptați.