Recent, fiica mea a fost întrebată: „Tu ce poezii știi?”
O întrebare aparent simplă, dar care poate activa în mintea unui copil o avalanșă de gânduri și emoții:
„Oare trebuie să știu multe poezii ca să fiu considerat bun?”,
„Dacă nu știu poezia potrivită, mă vor crede slab?”,
„Dacă nu răspund bine, voi fi judecat?”
În fața acestei presiuni tăcute, fiica mea a răspuns cu demnitate și curaj:
„Eu știu să fac înmulțiri și împărțiri cu sute, fac compuneri foarte frumoase, știu bine să cânt la pian, îmi place să desenez.”
Ca mamă, am fost foarte mândră de ea. Pentru că a știut cine este, ce poate, ce o definește și ce îi aduce bucurie. Nu s-a rușinat că nu a știut să răspundă pe placul celuilalt. Nu a lăsat o etichetă sau o comparație să-i umbrească stima de sine.
Ca psiholog și psihoterapeut, știu cât de important este să ne învățăm copiii să își cunoască și să își onoreze calitățile. Să aibă curajul să se apere, nu prin agresivitate, ci prin afirmarea propriilor puncte forte.
Să înțeleagă că valoarea lor nu stă într-un singur răspuns corect sau într-o abilitate anume, ci în totalitatea a ceea ce sunt: un întreg bogat, în dezvoltare.
Trebuie să îi creștem cu încredere în ei, nu cu frică de greșeală. Cu bucuria de a învăța, nu cu rușinea că nu știu tot. Să-i încurajăm să spună, atunci când e cazul: „Nu știu… încă.” Sau „Nu știu asta, dar știu altceva la fel de valoros.”
- Un copil care știe cine este, nu se teme că nu e bun doar pentru că nu se încadrează într-un șablon. Iar datoria noastră, ca părinți și ghizi, este să-l învățăm să vadă în sine ceea ce uneori lumea uită să privească: unicitatea și potențialul său.